Despre Dobrogea, cu nostalgie, dragoste şi speranţă ...
  • Imaginea anterioară
  • Prezentare generală
  • Urmatoarea imagine
Constanta vazuta de Hans Christian Andersen

Hans Christian Andersen in 1840 venind de la Constantinopol, in drum spre casa se opreste si la Constanta(Kustendje) despre care scrie in “Bazarul unui poet - Memoriile de călătorie în Grecia, Orient şi ţările dunărene”

Constanţa îmbie cu un ţărm jos, ale cărui coaste sunt pline de cochilii. Nu se vedea nici copac, nici tufiş. Doar câteva colibe fără ferestre, cu streşini plecate către pământ, încercuite de un gard de piatră. Un steag flutura în vânt, un grup de femei acoperite de văluri se holba la sosirea noastră.
Trecând printr-un foarte puternic curent marin, barca trase la ţărm, unde ne întâmpinară câţiva tătari gălăgioşi.
Cheiul era alcătuit dintr-o grămadă de bolovani, printre care lumea aruncase pământ amestecat cu iarbă, pentru a netezi locul. Casele de lemn păreau ridicate în cea mai mare grabă. Întregul ţărm părea prevestirea unui deşert în care abia ieri sau azi apăruseră locuinţe. Lucrurile noastre fură aruncate în nişte căruţe cu boi şi o pornirmăm către un han, destul de arătos dacă ţinem seama de împrejurimi; atrăgea în special prin curăţenie. Un cerdac acoperit ducea spre cea mai bună odaie, dată pasagerilor de la clasa întâi.

În timp ce era pregătită masa, am făcut o plimbare prin oraş.
În 1809, Constanţa fusese distrusă în întregime de ruşi – totul arăta încă de parcă această distrugere s-ar fi petrecut cu câteva săptămâni în urmă. Case pricăjite, pe jumătate părăginite, alcătuiau strada centrală, destul de largă; ici-colo, stâlpi de marmură şi piatră, părând să aparţină unor vremuri de altădată. Mai multe case aveau acoperişul şi veranda susţinute de câte un stâlp de lemn aşezat pe un antic capitel de marmură. Minaretul singurei moschei, pe jumătate dărâmată, era din scânduri văruite. Fireşte că nu lipsea o cafenea, însă aspectul ei era, ca şi al muşteriilor, foarte neîngrijit; aici, pe veranda de lemn, se întinseseră câţiva turci care-şi fumau pipa, îşi beau cafeaua şi nu păreau deloc să ne ia în seamă pe noi, străinii.

Câţiva bărbaţi zdrenţăroşi, cu barbă lungă, turban, caftan şi papuci de saftian umblau pe stradă, culegând bălegar pentru foc; lemn de foc nu se găseşte pe-aici pe o distanţă de mai multe mile.

În apropierea oraşului se aflau nişte rămăşiţe câtuşi de puţin neînsemnate din valul lui Traian, despre care se spune că se întindea de la Marea Neagră la Dunăre; cât vedeam cu ochii, doar mare sau stepă imensă, nici casă, nici fum de la foc de păstor, nici turme de vite, nici un punct viu; doar un câmp verde, nesfârşit. Lângă oraş, pe câteva petece de pământ neîngrădit, creştea grâu – nu mai înalt decât iarba şi de aceeaşi culoare cu ea.

M-am îndreptat către mare; aproape de ea, chiar la poalele ţărmului, o barză moartă – primul lucru pe care-mi căzuseră ochii. Zăcea cu o aripă întinsă, cu gâtul îndoit; m-am întristat profund zărind-o! – barza a fost întotdeauna pentru mine cea mai interesantă zburătoare. M-a preocupat de când eram copil şi, de altfel, bântuie prin romanele şi poveştile mele, iar acum era primul lucru pe care îl vedeam, când mă îndreptam peste mare spre casă; abia ajunsă pe aceste locuri, murise. Mă cuprinse o superstiţioasă teamă, nimeni nu poate spune că n-a avut asemenea gânduri, măcar vreodată în viaţă: poate şi eu, de-abia ajuns de cealaltă parte a mării, la fel vor sfârşi.
Pe cân d contemplam pasărea, negura s-a întins din nou peste mare şi ţărm, atât de compactă şi densă, încât m-am temut că nu voi mai găsi drumul înapoi către han. Nu vedeam nici la patru paşi, aşa încât am pornit drept înainte, m-am căţărat pe-un gard de piatră şi astfel am ajuns pe o scurtătură la han, unde aştepta o excelentă masă, atât de minunat pregătită, încât chiar dacă toţi cititorii vor spune , tot vor trebui să audă despre ea: mâncarea. Totul era grozav şi, după cum aveam să aflăm a doua zi, incredibil de ieftin. Nici unul dintre noi nu mai întâlnise aşa ceva; ne-am notat, de altfel, numele hangiului şi al hangiţei şi am promis să-i lăudăm şi să împrăştiem vorba despre ei. Vreau să contribui şi eu la aceasta, deci povestesc: e un austriac, Thomas Tadicsevici, şi locuieşte colţ cu Marea Neagră.

După prânz, hainele fură încărcate în mari căruţe, meşterite cu totul din lemn, care trebuiau s-o pornească pe Dunăre chiar atunci şi care, fiind trase de boi, aveau nevoie de toată după-amiaza, noaptea şi ziua următoare, pentru a ajunge la Cernavodă. Noi, în schimb, aveam de mas în Constanţa peste noapte şi, pornind grabnic în zori, urma să ajungem acolo în acelaşi timp cu bagajele. Ţărani valahi înfăşuraţi în şube de oaie, cu pălării negre de pâslă, ale căror umbre atârnau pur şi simplu ca o umbrelă peste spinare şi umeri, însoţeau căruţele. Am fost asiguraţi că ţara era, pe această porţiune, întru totul liniştită, şi că în drumul nostru prin stepă nu vom întâlni decât transhumanţi valahi.

O negură groasă şi umedă veni din nou dinspre mare, răspândindu-se peste toată câmpia: carele încărcate, care plecau, au dispărut ca într-un nor, la numai câţiva paşi de noi. Era frig, cum fusese în mijlocul mării.

Hangiul ne povestise despre aceste puternice schimbări de atmosferă, despre furtunile teribile din ultima iarnă şi despre frig; gheaţa se întinsese pe mare cale de multe mile, încât se putuse merge pee a de la Constanţa până la Varna. Ne-a povestit despre viscolele care goneau cirezilecu păstori peste stepă, despre câinii fără stăpân, dintre care am văzut câţiva. Aceste haite urlătoare bântuiau mai cu seamă iarna Bulgaria şi Rumelia. Se întâlnesc adesea cu lupii şi atacul e la fel de vehement de ambele părţi; o lupoaică singuratică ce se rătăceşte printre câini e adesea cruţată, iar puii pe care-i zămisleşte apoi nu pot fi deosebiţi de cei din propriul neam; îi alăptează cât mai bine, dar dacă împlinesc câteva zile, îi cară la apă şi, dacă lincăie precum câinii, îi omoară; instinctul îi spune că sunt cei mai mari duşmani ai neamului ei.

Spre seară vremea s-a îndreptat; m-am plimbat cu Ainsworth de-a lungul plajei, pentru a culege pietre şi scoici; am trecut pe lângă barza moartă; aproape de ea zăcea un alt leş de biet animal, pe care-l văzusem şi data trecută, dar nu-i dădusem atenţie, cu toate că era poate mai interesant decât barza. Era un pudel mare, cu siguranţă aruncat de pe un vapor şi adus de ape la ţărm; s-ar fi putut scrie despre cei doi un roman al mărilor şi altul al văzduhului – din această ultimă specie nu avem nici unul, dar vor apărea ele, desigur, odată cu baloanele.

Pe drumul spre casă am vizitat una dintre acele neîngrijite colibe tătăreşti, cu streaşina până la pământ; de fapt, am intrat de-a buşilea în odaia care părea în întregime un mare horn; pereţii luceau de funingine, totul în jur se pierdea în fum. O fată de tătar fără văl stătea lângă foc şi frigea carne într-o ţepuşă. Nu era tocmai frumoasă; trăsăturile îi erau grosolane, ochii spălăciţi, însă figura şi atitudinea ei erau remarcabile: un pictor ar fi putut s-o ia drept model pentru un tablou straniu, cu o lumină dublă, focul înăuntru în colibă şi soarele de-amurg care strălucea roşu ca sângele prin uşa joasă.
Când am ieşit, luna plutea rotundă, imensă, deasupra mării; pe masa de la han aburea un bol de punch; am petrecut înăuntru o seară plăcută şi veselă, serviciul german, limba germană şi confortul german ne făceau să credem că ne mutaserăm, brusc, din Orient în mijlocul Germaniei.

De-a lungul pereţilor, sub ferestre, în jurul camerei, se întindeau divane late, acoperite cu nişte rogojini de papură; acesta ne era aşternutul. Nu puteam să dorm; valurile care loveau ţărmul răsunau precum tunetele; prin fereastră vedeam întinsa mare luminată de luna rotundă şi clară.
Plecarea fusese stabilită pentru a doua zi în zori. Veniră nişte ţărani cu cai valahi plini de vioiciune, care jucau în faţa porţii noastre; doi se smulseră, săriră peste gardul de piatră, zburând, dintr-un salt, dincolo; se stârniră strigăte şi chiuituri. Între timp, m-am mai dus o dată până jos, la mare, să-mi iau rămas bun. Marea largă şi sărată, pe care o îndrăgesc atît, n-aveam s-o mai revăd de-acum până s-ajung la ţărmurile daneze.

În fine, convoiul se strânse în ordine. Hangiul nostru, în vechea lui uniformă austriacă, o porni înainte călare, iar noi, ceilalţi, îl urmam în grabă prin oraş, în afară, spre nesfârşita stepă deschisă. La stânga, pe tot lungul drumul nostru de-o zi, se întindea lacul Kara-Su, despre care se spune că ar fi rămăşiţa canalului prin care Traian legase Dunărea de Marea Neagră; ar putea fi foarte uşor repus în folosinţă; dar mai puţin costisitor ar fi dacă s-ar construi o cale ferată pe acea întindere dreaptă; singura dificultate pentru aducerea la îndeplinire a unui astfel de proiect ar fi venit de la parea turcă. Se pare că a fost deja destul de dificil pentru Compania Danubiană a Vaselor cu Aburi să obţină permisiunea de a construi aici un han şi birouri, pentru ca pasagerii lor să treacă pe acest drum mai scurt prin ţară. Licenţa a fost restrânsă la Comitetul Austriac al Vapoarelor cu Aburi de pe Dunăre, la familia şi prietenii lor.

Am trecut pe lângă ziduri de apărare din perioada ultimului război rus; erau în întregime subminate de câinii sălbatici care găseau în aceste vizuini răcoare vara, când soarele arde deasupra stepei lipsite de umbră, sau adăpost şi căldură iarna, cu viscolul şi zăpada biciuind peste capete.
În sfârşit, am ajuns într-un sat; fiecare casă arăta ca un morman pe un tumul. La dreapta se înălţau pline de mândrie câteva coloane de piatră de la o mănăstire distrusă.
Am trecut mai departe şi numai stepa verde, pustie, se întindea înainte şi împrejur. Trei turci în haine pestriţe, cu turban şi caftan fluturând, veniră călări în goană sălbatică drept spre noi; tot tabloul era ca din Horace Vernet. Allahu akbar! Fu salutul lor.

În mijlocul stepei tăcute se afla un cimitir turcesc părăsit, cu pietre de mormânt albe, sparte. Numai pe unele dintre ele se mai vedea turbanul; nici un chiparos, nici un tufiş nu umbrea morţii: satul care se aflase aici fusese şters de pe faţa pământului.
Pe orice suprafaţă uniformă, orice obiect, cât de neînsemnat, care iese în evidenţă, trezeşte atenţia. Un vultur mare se aşezase în iarbă, nepărăsindu-şi locul până ajunserăm la vreo cincizeci de paşi de el. Vedeam turme de vite, care de la distanţă păreau armate în front de luptă. Păstorii valahi semănau cu nişte sălbatici, purtau şube lungi, miţoase, de oaie, pălării uriaşe sau căciuli înguste de blană, plete negre şi aspre le atîrnau pe umeri, toţi duceau grele baltage. Soarele ardea cum niciodată nu mai simţisem. Arşiţa năvălea peste noi, aproape că ne stingeam de sete; cei mai mulţi îşi muiau năframele în nişte băltoace în care mişunau mormoloci şi apoi le storceau, sugând apa; eu n-am fost în stare decât să-mi umezesc buzele; şi-n mijlocul acelei călduri, în mijlocul arşiţei mistuitoare, păstorii valahi stăteau în hainele lor grele de blană, sprijinindu-se în baltage – bieţi transhumanţi! Auzeam cîntecele lor, melodia îmi răsună şi acum în urechi, trebuie să compun un text pentru ea (…)

Bieţi transhumanţi! Trecurăm în grabă pe lângă ei. Un mic refugiu clădit pentru noi ne-mbia; cafeaua fu fiartă, mâncarăm merindele-aduse; noi eram oaspeţii, tot noi hangiii. Nimeni nu locuia aici; după ce ne odihnirăm, încuiarăm la loc uşi şi ferestre şi-o pornirăm în grabă în aceeaşi direcţie; câmpia începuse acum să se-nalţe şi în zare se ivi ierboasa Valahie, ca o mare verde!

Treceam pe lângă dealuri acoperite de scunde foioase – fagi şi mesteceni; totul avea un aer danez, bland, zâmbitor. Ajunseserăm la Cernavodă, o mândreţe de oraş în ruină; fiecare casă părea s-o întreacă pe cealaltă prin frumuseţe pitorească. Acoperişul uneia – doar câteva şipci sub snopii de papură; alta, în schimb, era numai acoperiş, lăsat până la pământ. O puzderie de copii se iţea prin fiecare uşă sau, mai degrabă, prin bortă; cei mici erau goi-puşcă, unul avea, e drept, o căciulă de miel, dar asta-i era toată găteala; un băiat purta caftanul larg al tătâne-său, dar caftanul era deschis şi se vedea că altceva nu mai avea.
Dunărea se revărsase până departe, peste câmpie, apa pleoscăia sub copitele capilor. Steagul austriac fâlfâia pe vasul cu aburi Argos, ne făcea semne de parcă ajunseserăm acasă; înăuntru era un salon cu oglinzi, cărţi hărţi şi divanuri elastice, masa era acoperită cu mâncăruri aburinde, fructe şi vin, totul la bord era bun şi în ordine.

Imaginea 8 din 52 (23.09.2017) - original



0 Comentarii

Toate câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
9999
Anunţă-mă când apar comentarii noi