Despre Dobrogea, cu nostalgie, dragoste şi speranţă ...
  • Imaginea anterioară
  • Prezentare generală
  • Urmatoarea imagine
„Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii și i–am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sînt români, sînt super-români, români absoluți. Atît de năpăstuiți și goniți, au instinctul national de fiară bătută. Iar eu și dumneata, pe lîngă ei, avem forță domestică de rațe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniță. Îi bateau până îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăție perfectă.”

Petre Țuțea

Aromânii (numiți în România și macedoromâni, armâni, macedoneni latini, macedono-vlahi sau, mai popular, machedoni) sunt o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. În Grecia, în mediul academic sunt considerați pe nedrept greci antici latinizați și deci parte a poporului elin. Numărul lor este greu de estimat, fiindcă există numeroase căsătorii mixte și fiindcă mulți aromâni nu mai vorbesc limba aromână, astfel că estimațiile variază de la 100.000 pana la 250.000. Ei nu trebuie confundați cu „macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții), sau cetățenii Republicii Macedonia în sensul mai îngust al cuvântului.

Originea aromânilor este disputată, dar un punct de acord între toți istoricii, etnologii, lingviștii și filologii este că ei descind, ca și dacoromânii, meglenoromânii și istroromânii, din protoromâni. Matilda Caragiu Marioțeanu a formulat următoarea definiție: Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni. Ei sunt continuatorii populațiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani, în timp ce T. J. Winnifrith nu șovăia să afirme că: "...dacă vrem să vorbim despre aromâni (vlahi), trebuie să începem cu Olimpia și Filip ai Macedoniei".

Inițial, ca orice minoritate, aromânii au căutat mai înainte de orice să poată rămâne în localitățile și zonele pe care le locuiau, încercând să-și concilieze vecinii și autoritățile. Cei dintre ei care, în 1913, după al doilea război balcanic, s-au declarat membri latinofoni ai națiunii grecești au fost acceptați ca cetățeni de drept în Grecia (în care, ulterior, a apărut teza că originea lor ar fi de căutat printre populația greco-macedoneană romanizată de-a lungul Căii Egnatia). Cei care, în schimb, luasera poziție împotriva Greciei, precum și o parte dintre cei care, în 1913, au fost puși sub stăpânirea Albaniei, Serbiei sau Bulgariei, au căutat și obținut sprijinul României, constituind de atunci încoace facțiunea filo-română (istoriografia românească socotindu-i, ca și cea sârbească și bulgărească de altfel, ca fiind desprinși în Evul Mediu timpuriu din românimea nord-dunăreană). O parte dintre aceștia, de altfel, au fost strămutați în anii 1919-1925 în Dobrogea de Sud, descendenții lor constituind astăzi comunitatea aromână din România.

Aromânii din Dobrogea au scris o pagină eroică, dar sângeroasă, prin mişcarea de rezistenţă pe care au iniţiat-o şi au dus-o împotriva bolşevizării României in perioada 1948 - 1955. Din grupurile de partizani din acea vreme, cei care nu au fost ucişi pe loc au sfârşit în temniţele comuniste şi în coloniile Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Legenda cartitei, poveste aromana

A fost odată un om sărman, sărman. Bietul de el avea un singur lucru bun, în afară de cinste: o vie cum nu se mai află, mănoasă şi de soi bun. O muncea cu dragă inimă el şi copiii lui şi cu ce scotea de pe urma ei le ajungea să-şi ţină zilele…Vecinul lui, un mare bogătan, tare îl mai pizmuia pentru via asta ! Şi atâta se învenina că minunea aceea de vie nu-i a lui că, în cele din urmă, i-o luă cu sila.
Bietul sărac se duse să se plângă la stăpânire pentru nedreptatea care i se făcuse. Judecătorul îl chemă şi pe bogătan de faţă şi-1 trebă :
— De ce i-ai luat omului via ?
— N-am luat nici o vie, via e a mea !
— Cum e a ta ? Poţi să dovedeşti asta ?
— Păi mai bine decât aşa nici că se poate: via însăşi mărturiseşte că e a mea, zise bogătanul.
— Ei, asta-i! Ce tot înrdiugi acolo ? Că doar o vie nu poate vorbi!
— Da nu vă mai necăjiţi, domnule judecător, zise el miorlăindu-se şi fandosindu-se, de nu vă e cu supărare, veniţi cu mine şi veţi vedea ce n-aţi văzut: via mea vorbeşte!
— Dacă-i aşa, spuse judecătorul cu jumătate de gură, atunci am să vin mâîne dimineaţă să văd cum stau lucrurile.

Ce făcu hrăpăreţul şi pizmăreţul de avut? Îl luă pe fiu-său peste noapte, îl îmbrăcă în blană de samur, ca pe un fecior de bogat ce se ţinea şi se duse cu el la vie, făcu acolo o groapă. Îl vârî în ea pe băiat şi-i spuse:
— Mâine dimineaţă, când o să venim aici şi o să întrebăm via : „A cui eşti ?” tu ai să răspunzi aşa, mai pe înfundate şi cu glasul mai gros ; „Sunt a bogatului”.

Şi aşa au făcut oamenii aceia cu inimă de cîine, de puseră pentru, totdeauna mâna pe via după care li se scurseseră ochii.

Bietul sărac, amarât, ca vai de el de marea nedreptate care i se făcuse — atât de amărât că, să-l fi înţepat cineva cu un ac, n-ar fi curs sânge din el ! — îşi întoarse privirea către ei şi blestemă din străfundul rărunchilor:
-Să fie blestemat, să umble pe sub pământ în vecii vecilor şi lumina să n-o mai vadă cel ce a vorbit!

Şi lumea spune că de atunci feciorul bogatanului cel hărăpăreţ s-a făcut cârtiţă.

Imaginea 29 din 52 (21.10.2017) - original



0 Comentarii

Toate câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
9999
Anunţă-mă când apar comentarii noi