About Dobrogea with nostalgia, love and hope ...
  • Previous image
  • Preview
  • Next image
DOBROGEA, PĂMÂNT EXOTIC
NOTE ESTIVALE - 1934

Da, Dobrogea, pentru locuitorii din restul ţării, e un ţinut exotic, cu totul neobişnuit. Căci în Dobrogea nu vei găsi nici Bărăgan, nici Burnas, şi cu atât mai puţin Ardeal ori Bucovină. Şi nici invers.
Dobrogea cu pământul ei de podiş, cu clima ei maritimă (mai dulce) cu populaţia turcească, cu ruinele romane şi pre-romane, în sfârşit cu Marea şi cu soarele ei tropical din vară, — e, mai ales pentru omul din dealurile tării, un pământ exotic în care păşeşte cu uimire şi admiraţie. Şi într'adevăr Dobrogea cu coasta ei de Argint, cu staţiunile balneare  şi maritime, e o plaje sudică, o ţară de basm.
E destul să cobori la Constanţa ca să te convingi despre aceasta. Iar dacă mai mergi şi până la Tekerghiol, Mangalia ori Balcic, apoi ai văzut tot ce are Dobrogea al ei şi numai al ei.
Dar pentrucă nu oricine poate merge să se convingă personal despre ceeace e Dobrogea noastră, m'am gândit să însemn aici pentru cititorii revistei noastre, o modestă prezentare a acestui ţinut'     stăruind mai mult asupra Mangaliei. Cele ce scriu acum aici nu sunt decât simple note dintr'o călătorie şi un îndemn pentru cei ce vor să-şi petreacă o lună de vară în afară de orizontul strâmt al locului natal. Un îndemn de a merge să cunoască vraja Mării noastre.

CONSTANŢA
Aproape de Constanta scobor la Valul-Traian  să-1 iau şi pe prietenul meu Mitiu Olariu, cu care proectasem o lună la Mangalia.In dosul gării, în câmp, zăresc o casă. Asta e, mi-am zis eu. Şi pornesc. Câinii conacului să mă rupă. Prietenul sare cu un fârcoi să mă apere. Era în toiul treeratului şi deci nu putea merge acum cu mine. Dar peste o săptămână va veni şi el. Aci, pe moşia lor, am văzut Valul lui Traian, un şanţ larg şi adânc de 7—8 metri, tăiat în linie dreaptă, dincolo de către Tulcea. Eu însă n'am putut pricepe ce rost a putut avea acest şant la care de sigur s'a lucrat mult, cu mulţi robi.

In dimineaţa următoare urc în tren şi la al doilea popas cobor în gara Constanta. Dar încă dela gara Palace, îţi pare că e tot o gară până la  Constanţa: linii multe şi pădure de vagoane cisterne.
A, da, aici se îngrămădeşte „aurul negru" petrolul nostru ca să pornească pe mare, în străinătate.
Scobor. Mă grăbesc, deşi ştiu că trenul chiar să vrea,nu poate pleca mai departe. Dar mă grăbesc de emoţia necunoscutului ce-mi stă în cale la tot pasul, de care par'că mă tem, dar pe care-l doresc. Sunt singur. Nu cunosc pe nimeni. Nu mă aşteaptă nimeni. Mă las dus de valul călătorilor. Aproape de
ieşire observ casa de bagaje. îmi las geamantanul şi pornesc să găsesc autobuzul de Mangalia. Dar nu ies bine în piaţa gării şi şoferii mă asaltează :
— Poftiţi, aici Mangalia, aici Tekerghiol, aici Mamaia, poftiţi.
Mă întorc, îmi scot geamantanul dela casa de bagaje şi-1 dau şoferului. Apoi dupăce-mi spune că plecarea e la ora 9 din faţa poştei, o iau la plimbare, uşurat.

Piaţa gării e frumoasă (gara e urâtă), spaţioasă, înconjurată cu clădiri mari, câteva în frumos stil românesc, cu balcoane arcuite, sprijinite pe coloane cu capiteluri artistice. Pe una din ele citesc „Curtea de Apel". îndată mă conving că mă aflu într'un oraş nou, solid, lipsit de pecetea improvizaţiei. Totul e nou, luminos, surâzător în soarele de August. Minunat. Şi-mi veni în minte Sibiul nostru vechiu, fumuriu,ca o zi de Noemvrie. O iau către poştă. Cu toate că-i încă de dimineaţă, soarele cerne asupra oraşului de piatră şi asfalt o lumină orbitoare şi o căldură din ce în ce  mai dogoritoare. Strada e plină de lume. Costume pestrije şi oameni vioi. Dar ceva îmi retine atenţia: pălăriile albe de paiu subtire, cu boruri întoarse, purtate de ambele sexe şi de toate vârstele. Şi-apoi încă ceva, tot nişte pălării, dar acestea comice, ca nişte ciuperci ascuţite şi enorme, cu borurile prelungite în jos, resfirate în fire desbrânate, galbene, roz, roşii ori albastre, purtate numai de femei. Am înţeles că sunt pălării contra soarelui, anume pentru plaje şi sezon. Apoi turcii. La fiecare pas un fes roşu. Şi toţi negustori ambulanţi: limonada, rahat, covrigi, braga, văxuitori etc. Şi sunt foarte insistenţi. Aceasta e Constanţa la prima vedere, după primii paşi din gară. Dar eu doream s'o văd toată şi mai ales să-i văd portul. Acum însă n'aveam timp. Abia când m'am întors dela Mangalia mi-am putut îndeplini dorinţa aceasta. Portul? De sus, de pe  malul înalt, portul Constanţa îţi pare un alt oraş, de magazii cu etaje, trenuri şi vapoare gigantice, cu coşuri fumegânde, cu catarge şi macarale înalte. Iar printre acestea un furnicar de hamali.  Rămâi uluit de ce vezi şi cu greu îţi revii din lumea atâtor impresii noi şi puternice.

Ca să te reculegi o iei pe aleia bogat înflorită şi îndată dai cu ochii de Cazinou, vestitul Cazinou dela Constanţa, crescut din valurile mării şi cioplit dintr'o bucată. E un giuvaer de arhitectură şi artă decorativă. Dar şi un locaş al pierzării. Mulţi, după ce şi-au pierdut averile la jocurile de noroc, s'au aruncat, noaptea, de pe terasă, în braţele odihnitoare ale Mării. Când te întorci din port întâlneşti marea moschee şi apoi dai de piaţă cu statuia jalnicului Ovidiu. Aici, palatul primăriei îţi atrage privirea către zidurile lui noi şi frumos arcuite deasupra ferestrelor româneşti. Dar câte nu-ţi arată Constanţa aceasta crescută peste noapte din energia creatoare a neamului nostru. Şi Constanţa îţi mai aduce aminte de marele ctitor care a fost regele Carol I.

MAREA
Din faţa poştei „Rapidul Nr. 1 Constanţa-Mangalia" o ia pe strada Ştefan cel Mare. Abia am aşteptat să plece. Eram într'o fierbere ciudată. De-o jumătate de ceas mă aflam în minunata Constanţa şi văzusem atâtea lucruri, oameni şi obiceiuri noi. Devenisem nerăbdător: setea de necunoscut.
Strada Ştefan cel Mare (strada Mangaliei) e dreaptă, largă şi pavată, ca toate străzile tăiate pe sfoară ale Constanţei. Şi pe stradă viaţă, o viaţă gâlgâitoare, de abia trezită din somn. Cum n'aveam astâmpăr să privesc într'o parte şi alta, să văd, să văd totul, deodată, în fundul unei străzi din stânga, observ o pânză albastră, cu luciu metalic în soare, ce se îmbină, nu departe cu orizontul. In primul moment n'am putut pricepe ce poate fi arătarea aceea. Dar imediat m'am lămurit, aşa singur: e marea. Ce putea să fie altceva? Explicaţia însă nu mă mulţumea. Cum, aşa să fie marea? Se poate?
O făşie albastră luminoasă ? Aşa o văzusem in fuga maşinii şi aşa era. Nu mă puteam dumiri. D'apoi marea e mică, îmi ziceam eu. Adică e îngustă: câţiva chilometri delà ţărm şi se termină brusc ca în faţa unui paravan invizibil. Dar dincolo ce e ? Cum de se retează, aşa, dintr'odată? Şi eu, care credeam că marea e mare, adică largă, cât vezi cu ochii în larg, e numai apă. Neajunsul e că vezi puţin nu vezi departe. Şi eu învăţat cu orizontul larg pe care ni-1 oferea podişul Ardealului, delà mine, din munţii Sibiului, acum nu mă puteam împăca, cu marea care nu era mai mare de 5—6 kilometrii.

După ce ieşim din Constanţa drumul merge câtva timp paralel cu litoralul mării, aşa că aveam ocazie să văd marea mai bine. Dar în zadar. Cu cât o vedeam mai mult cu atât rămâneam mai nedumirit. Iar imaginea ei ciudată şi surprinzătoare mă obseda. O priveam cu lăcomie. Trupul ei cu sclipiri metalice, cu dunga orizontului apropiat, dincolo de care trebuia să salte marele necunoscut, infinitul, mă atrăgea, mă obseda. Intre pasagerii din „Rapidul Nr. 1 Constanţa- Mangalia" se angajau discuţii. Cei cari mergeau mai întâi în această staţiune balneară şi maritimă erau foarte curioşi. E mare oraşul ? Sunt hotele frumoase ? E scumpă viaţa ? Cum e plaja ? Dar băile termo-sulfuroase ? Sunt sezonişti ? Tot atâtea întrebări preliminare. Eu abia acum îmi descopeream tovarăşii de călătorie. îmi părea că i-am mai văzut odată, undeva. Da, îi mai văzusem când s'au urcat în maşină. Dar de atunci par'că a trecut mult, foarte mult, că abia îmi mai aminteam. Lumea impresiilor cari mă copleşeau punea distanţe mari între clipe. Deodată marea se apropie brusc. Se vedea şi un vapor: o pată neagră pe o pânză de staniol.
— Care va să zică asta e Marea Neagră! Şi asta e Coasta de Argint! Cum, adică, de Argint?
Bine, că doar şi marea e de argint şi încă de argint viu. A, vezi: Marea Neagră e de argint viu. De ce nu i-o fi zicând: „Marea de Argint?"
Printre gânduri ca acestea ajungem la Tekirghiol. In dreapta un lac cu apa de un albastru închis ; iar în fundul lacului multe case aranjate într'un anfiteatru natural.
— In fund e Tekirghiol-Sat, dincoace, în drumul nostru e Tekirghiol-Eforie, acum Carmen-Silva, unde e şi gara — se căznea cineva să ne informeze. Când trecem pe lângă lac văd mai întâi „sezonişti" în sumare costume de plaje. Şi m'am mirat văzându-i chiar şi pe stradă purtându-se în tricouri roşii, albastre, negre, vărgate, având pe umeri doar o mantie lungă şi fără mâneci. Singuratici ori în grupuri, bărbaţi şi femei, toţi erau veseli.

Vile şi hotele mari, într'un ţinut secetos, cu salcâmi prăfuiţi în soarele acesta mediteran, cu oameni în costume sumare şi pestriţe, toate alcătuiau un tablou cu totul nou pentru mine. Dincolo de lac autobusul s'a oprit în faţa unui hotel. Câţiva călători  s'au coborât să-şi potolească setea cu câte-o bere.
Aici e o stradă largă cu prăvălii, cafenele, restaurante, stropit proaspăt pe dinaintea uşilor.
— Seara e lume multă pe strada asta. Muzici pe la restaurante şi lumină. Acum sezoniştii sunt pe plaje ori la nămol, — explică vecinul meu.
Dar nu mai plecăm. Lipseşte domnul inginer, care mai înainte desfăşura nişte planuri măreţe cari aveau să facă Mangalia o Nice românească şi cari pentru împlinirea lor nu cereau decât un singur lucru: bani. Cam mulţi, ce e drept. Dar numai atât.

MANGALIA
Domnul inginer soseşte alergând. Pornim mai departe. Cu cât înaintăm, nerăbdarea mea creşte.
După câtva timp apare un sat, nu departe de (armul mării.
— Asta e Mangalia ? întreb eu pe vecinul meu.
— Nu, ăsta e un sat. Nici nu vreau să fie Mangalia, îmi zic eu trecând prin el. Un sat dobrogean, cu case scunde acoperite cu olane ori cu tinichea. Un sat mic şi sărac cu o populare amestecată, dar din care nu lipseşte cafeneaua turcească din centru.  După aceea trecem prin dreptul farului dela Tuzla,
unul dintre cele mai puternice faruri de pe coasta românească. Câmpia dobrogeană cu porumbişti veştede, prăfuite pe lângă drum, răscoaptă în arşiţa unui cuptor nevăzut, câmpia aceasta prin care aleargă drumul către Mangalia îmi dă o sensaţie de sete mare şi de căldură sufocantă. Salcâmii rari de pe lângă drum sunt numai praf, un praf alb. Secetă. Aştept par'că să văd un om cu gura arsă de sete, istovit şi cerându-ne cu ochii stinşi o picătură de apă. Cum pot trăi oamenii în uscăciunea asta, mă întreb şi mă cutremur, ca un copil al munţilor, deprins cu păduri răcoroase şi muntoase. Căci verile dobrogene sunt secetoase. Şi aici e destul să nu plouă două-trei săptămâni,ca să crezi că n'a plouat de două-trei luni.
Dar în sfârşit se vede Mangalia.
— Mangalia! — a exclamat cineva dintre noi.
— Mangalia! — am exclamat şi eu după el, necăjit că n'o puteam vedea bine din locul meu.
— Mangalia! — cuvânt vrăjit şi melodios ca un nume de fată pe care nu poţi s'o uiţi, care ţi-a
intrat în sânge încet ca o otravă. Căci mie mi-a trebuit mult să mă obişnuesc cu Mangalia, să mă împac cu firea ei capricioasă şi abia dupăce m'am despărţit de ea mi-a plăcut cu adevărat. Şi-mi place şi acum că n'o pot uita. Aşa e Mangalia pentru mine, ca o iubită de care m'am lăsat greu cucerit, dar care m'a cucerit definitiv. Alţii se lasă mai uşor cuceriţi de ea. O plac cu aceiaş frenezie din prima zi. Asta după temperament. Adevărul e, că Mangalia cucereşte, robeşte chiar şi încă în mod definitiv, că mulţi nu mai pot fără să trăiască lângă ea barem o lună pe an. Iar cei cari nu pot s'o mai vadă, o au în suflet ca pe un cântec cu mare putere de vraje.

Dar iată că ne apropiem. Primele case rămân în urmă. Nu înaintăm însă mult şi maşina se opreşte în faţa unui hotel. în sfârşit cobor şi eu cu membrele amorţite şi sufletul bântuit de ploaia impresiilor pe cari nici nu le mai pot controla. Ca un năuc umblu printre oameni, întreb, caut, până ce-mi găsesc gazda rânduită dinainte. lată-mă în camera mea: o cameră modest mobilată cu două paturi albe, unul pentru mine şi altul pentru prietenul care va veni şi de care începe să-mi fie dor în singurătatea mea. înlăunfru întunerec răcoros cu geamurile oblonite cu hârtie albastră. Ah, e minunată răcoarea asta în care mă dismeticesc şi semi-întunerecul în care-mi odihnesc ochii speriaţi de lumina puternică de afară. Gazda mea, un bulgar care de-abia îngână ceva româneşte, mă lasă singur Mă culc, dar nu pot dormi. Eram dornic să ies să văd Mangalia, să văd plaja şi toate câte sunt de văzut. Dar trebue să aştept până către seară.

Pe la cinci după amiazi ies. Singur. Căldura e aceeaş, filtrată dintr'un calorifer enorm : soarele, prin ţevi infinite: aerul. Dar o căldură care te pătrunde încet şi te amăgeşte cu respiraţia sărată şi răcoroasă a mării. O căldură pe care n'am întâlnit-o până aci. Până în strada principală trec pe lângă case modeste, împrejmuite cu salcâmi. Ici-colo case noi. întâlnesc câţiva sezonişti şi câţiva turci băştinaşi. în faţa unei case vechi cu olane şi prispă învelită în viţă de vie, o familie de turci îşi soarbe cafeaua tradiţională la umbra unui dud mare. Bătrânul spătos şi cu barbă, cu faţa proptită în palme, priveşte undeva
departe, către întinderea mării dela orizont: urmăreşte pâlpâirea unor amintiri, ori ascultă discuţia copiilor. Eu mă minunez. Văd mai întâi o familie turcească, la ea acasă. Apoi dau în strada mare, care duce în piaţă şi pe care am venit dela Constanţa. Prăvălii, cafenele, restaurante, oraş. Lume puţină la ora asta. Cobor încet către port. în piaţă un monument modest în amintirea răsboiului. Din piaţă drumul scoboară în port. Portul constă dintr'un dig care înaintează în apele mării şi dintr'o mică schelă de fier: puntea de care s'ar putea apropia un vapor mai mic. Căci apa nu e adâncă. Cum cobor, în stânga văd cazinoul, zidit în malul înalt. E vechiu, cu un balcon circular de lemn.

Dela poalele cazinoului începe plaja mare, care se prelungeşte în stânga, spre Constanţa, câteva sute de metri. E cea mai mare, cea mai largă şi cu nisipul cel mai fin de pe ţărmul românesc. Poate cea dela Ecrene să rivalizeze cu ea. Dar acum e pustie. îmi continuu drumul pe dig. Digul înaintează ca o pânză întinsă pe bolovani enormi, aruncaţi aşa la întâmplare în  poala mării. Piatra acestor bolovani e de origine vulcanică: e un fel de tuf vulcanic, colţuros şi de o mare rezistenţă. Mă mir însă cum au fost aduse aici blocuri aşa de mari. Digul e larg ca un drum de ţară. Din loc în loc sunt bănci. La un moment dat coteşte la dreapta şi după o sută de metri se opreşte în loc. Marea suportă cu greu această săgeată colţuroasă în trupul ei şi de aceea câte odată se înfurie şi vrea s'o sfarme. Dar văzându-şi neputinţa tot ea se potoleşte, că uneori îţi pare că a adormit. Către capătul digului e o gheretă-cafenea, cu câteva mese mici. Aici se serveşte lapte bătut, iaurt, covrigi, cafea, braga şi zaharicale.  Dela capătul digului priveşti înainte, în mare, ca la o minune care vrea să te absoarbă în nemărginirea ei. Tresari şi-i  întorci spatele. De aci Mangalia se vede ca atârnând undeva în aer. Şi cu mugetul apelor în urechi te lupfi mereu să nu te fure infinitul. Dar Mangalia ţi se arată pe încetul ca o fată vicleană şi cochetă. Şub seară ea e mai vorbăreaţă şi mai prietenoasă. Iar dimineaţa te cheamă pe plaje.

SEARA PE DIG
După vre-un ceas de umblet prin oraş m'am întors acasă. Văzusem Mangalia. Ceeace am constatat mai întâi a fost că mă simţiam străin şi singur. Nu schimbasem toată ziua două cuvinte. Iar, pe de altă parte, Mangalia, la ora aceea de după amiazi, când am cercetat-o eu mai întâi, se arăta mică şi pustie. Pustii erau străzile, pustie plaja, pustiu digul. Câte un turc moţăia la câte-o masă de cafenea, iar bostangiul dormia de-abinelea lângă movila lui de pepeni. Iar peste pustiul acesta cădea căldura soarelui de August. Locurile arse de soare, cu vegetaţie fiartă şi putină, cu ziduri împrejmuitoare de piatră galeşe, că îmi părea că la tot pasul trebuie să întâlnesc o şopârlă ori un şarpe făcând bae de soare, locurile acestea de stepă şi vecinătatea mării îmi dădeau o sensajie ciudată.
Deci aceasta e Mangalia ? Geamii turceşti, o falnică şi nouă catedrală ortodoxă, mare de argint, negustori greci şi călduri tropicale ? Numai atât ?  Stând în port mă aşteptam să văd apropiindu-se de ţărm un caic grecesc din antichitate, cu pânze şi două rânduri de lopeti, ca pe vremea când Mangaliei i se zicea Calatis.

După cină ies iar, singur şi anonim. Soarele, marele stăpân al locurilor, a asfinţit peste bordeele tătăreşti săpate în pământ, la marginea oraşului. Strada Mare e stropită şi împănată de mese albe pe dinaintea cofetăriilor şi restaurantelor, după obiceiul oriental. Strada Mare îşi aşteaptă oaspeţii serii, cari au început să sosească. Deodată cu noaptea strada e plină de lume, o lume gălăgioasă, descătuşată de orce grije. Lămpile de carbit se aprind una câte una, peste mesele cari se ocupă încetul cu încetul. In faja unui restaurant o muzică de alămuri. Mă apropiu. Muzicanţii seamănă a ţigani de mahala, într'o uniformă aproximativă: şapcă albă (murdară)  cu lira în faţă; haină kaky şi pantaloni de toate formele şi culorile. Oameni de adunat, instrumente ruginite, repertoriu sărac şi vechiu.

Mă aşez la o masă, Pe dinaintea mea mulţimea  sezoniştilor trece veselă şi multicoloră sub lumina albă a petromax-urilor. Mesele din jur clocotesc de veselie. Familii, prieteni întâlniţi aici, ori împrieteniţi aici în fata mării. Un vals vechiu mă face deadreptul melancolic. Iar veselia oamenilor necunoscuţi mă  face să mă simt şi mai străin. Chipuri de prieteni deacasă, locuri şi întâmplări scumpe îmi vin în minte.  Apoi mă scol dela masă. Mă amestec în mulţimea străzii. Trec de câteva ori în sus şi în jos, apoi cobor în port. Pe drumul digului în mare nu sunt lumini. Nu e nici lună. Doar argintul stelelor cerne o forforescenfă palidă in întunericul negru de peste ape. Grupuri, perechi şi singuratici, tăcuji ori vorbind în şoaptă, se plimbă pe dig. Unii şed pe băncile de pe margine şi privesc către frământarea întunecată a apelor fără sfârşit. Larma oraşului de pe mal se revarsă ca din văzduh, iar luminile lui par'eă plutesc în aer. înaintez împrejmuit de lăcomia apelor, cari din când în când se izbesc în coastele digului cu sgomote surde. Asta mă face să tresar, căci mi se pare că drumul de sub tălpi stă să se surpe în adânc.
La ghereta-cafenea de către capătul digului o lampă mică luminează câteva mese ocupate. Doi copii sparg alune americane, iar un domn bătrân priveşte în larg, gânditor, peste tovarăşa lui din fată. La capătul digului mă opresc în fata mării şi a nopţii adânci. Frământarea apelor dela picioarele mele o simt ca pe-o chemare ademenitoare a negrelor adâncuri, iar întunericul nopţii peste ape par'eă vrea să mă ia în braţe către neantul lacom. Teama mă cuprinde şi păşesc, instinctiv, înapoi din calea mâinilor nevăzute cari vor să mă tragă către ape şi noapte.

Mă aşez pe prima bancă din apropiere, şi privesc, mai sigur pe mine, către noaptea apelor. Bolovanii pe cari călăreşte şoseaua digului în inima mării, se luptă în continuu cu valurile, cari uneori mă stropesc cu manie greu reţinută. Dar întunericul păleşte într'o parte. Ţesătura de lumină din fundul lumii se îngroaşe în spărtura de noapte: răsare luna  pe mare. Pe încetul fântâna de lumină îşi întinde razele peste întunecimea apelor, iar văzduhul se aureolează ca în jurul unui cap de sfânt. O vraje mă
cuprinde, mă absoarbe către izvorul luminii. Umărul de aur al lunii se ridică peste pânza apelor. Iar apele întind potec poleit de lumină, de acolo din fundul  lunii până la picioarele mele. Lumina joacă pe spinări de valuri. Marea pare înfiorată de sărutul mut al luminii, iar noaptea îşi ascunde armiile morţii. Dunga neagră a orizontului de ape taie luna în două. Cărarea luminii peste ape se întăreşte. Acum luna se reazimă întreagă pe marginea întinsului negru. Aurul luminii e tot mai greu în spinarea valurilor. Tot mai greu şi tot mai luminos. Privesc înainte. Cărarea de lumină peste ape mă îmbie către altă lume. Ea par'eă a pornit anume să mă găsească, să mă ducă de aici, din singurătatea mea întunecată. Chiar îmi vine să scobor şi să calc în pulberea ei de aur către lumea ei de lumină...

O, dar răsăritul lunii la Mangalia l-am urmărit de multe ori şi mi-a ţesut în suflet pânza fină a desfătării celei mai înalte. Poate în acele ciasuri de noapte pe mare, cu răsărit de lună, s'a lămurii mai întâi în mine, glasul puternic al Ziditorului lumii, şi chemarea înaltă, a vieţii de taină... Şi luna se ridica pe firmamentul nopţii, ca un lampion de carnaval, iar întinderea negrelor apa îi sorbia surâsul de lumină. Deodată se aude o muzică lină, ca din depărtare : un patefon suspină pe aproape.  Plec să-1 caut. II găsesc la capătul digului, jos, pe bolovanii de lângă apă, înconjurat de-o ceată de băieţi şi fete. Şedeau pe bolovani tăcuţi, cu privirile pierdute către oglindirea fermecată a lumii în valuri. Vraja mării îi absorbise cu totul. Doar când se termina discul, unul din ei îl întorcea. I-am lăsat acolo tolăniţi pe spinări de bolovani ca pe răzoare cu muşchiu moale, hipnotizaţi de privirea focoasă a lunii.
Când m'am întors acasă, strada Mare începuse a se elibera. Frumoasa catedrală îşi înăla turlele argintii către lumina lunii ca două braţe spre vecinica rugăciune a pământului. Casele turceşti visau în  pridvoare de lună. Duhul vechiului Calatis se ridica de pe ruine.

PE PLAJE
Apoi în fiecare seară mă duceam pe dig să mă pierd în lumea de taină a nopţii peste ape. începea să-mi placă Mangalia chiar şi în exilul meu de singuratic. Dimineaţa mă duceam pe plaje, după amiazi la băile termo-sulfuroase, iar seara pe strada Mare şi pe dig. La vre-o 10 zile a venit şi prietenul Mitiu Olariu. Când a venit el îmi părea că sunt înlr'o lume nouă. Zece zile de singurătate mută în mijlocul unei lumi vesele, în nişte locuri de vraje şi de mare taină, mi-au adunat în suflet o moleşală adormitoare. Dar lângă spiritul vioi a lui Mitiu Olariu, m'am desmeticit ca dintr'o vraje. De abia acum începeam să deschid ochii şi să judec lucrurile. Căci în viata de unul singur adunam doar impresii şi mă lăsam visului.

Ceeace se întâmplase în prima seară pe dig —vraja mării, — s'a repetat şi în dimineaţa următoare, sub alte forme de încântare, pe plaje. M'am trezit târziu în camera mea cu ferestre oblonite cu hârtie albastră era întuneric. Ziua de afară era orbitor de luminoasă. Pe străzi întâlnesc sezonişfi întârziaţi, mergând către plaje în costume sumare cum îi văzusem la Tekirghiol. Nu cobor în port ci din strada Mare, dau în aleia de pe malul înalt al mării cu vile noi şi locuri parcelate. Jos, sub mal, se întinde plaja cea mare, plină de lume. Spectacolul era impunător. M'am oprit puţin în loc, uimit. O lume de culori şi de lumină scânteietoare mi se amesteca înaintea ochilor. Corturi de pânză, descoperite, umbrele enorme, colorate, înfipte cu un picior în nisip; tricouri pestriţe presărate pe plaje ori săltând în valurile mării; iar în văzduh pluteau zmei de diferite culori şi forme, — bucuria copiilor, — aceasta era plaja la ora aceea de dimineaţă. Şi peste această simfonie de culori şi lumină se răspândea melodia muzicii, acompaniată de frământarea apelor.

Vrăjit, cobor jos pe un potec săpat în mal. Nisipul gri de sub tălpi îl simt mărunt, făinos şi fierbinte. II iau în palmă să-1 văd mai bine. La început nu-mi puteam explica ce provenienţă poate fi. Apoi am aflat că provine din carapacea osoasă a scoicilor de mare. Piciorul mi se afundă în nisip. Vântul suflă răcoros de către mare. înfiorarea lui e ca un ventilator binefăcător. Muzica e instalată într'un chioşc în marginea mării. Vântul se joacă cu melodia ei iar vâjeitul mării îi dă un farmec deosebit.
Mă retrag de-oparte şi mă desbrac. îmi scot cearşaful din servietă şi mi-1 întind pe nisip. Apoi mă las în seama soarelui. îndată mă cuprinde o moleşală.  Dar vântul e delicios. Respiraţia lui este şi răcoroasă şi te apără de vâlvătăile căldurii de sus. îmi pun pălăria de paiu pe faţă şi mă pierd în moleşală căldurii, în cântecul muzicii şi în vâjeitul îndepărtat al valurilor. Simt cum mă înalt şi mă împrăştiu în văzduh, ca o fiinţă de abur, fără gând, depersonalizat. Par'că plutesc în vânturi calde şi stau s'adorm...

De teamă să nu mă pierd, îmi ridic pălăria de pe faţă şi-mi (in streşină cu ea ca să pot vedea plaja şi marea. Peste larma oamenilor, peste sunetele muzicii şi peste isonul apelor, se vede în fund pânza lucioasă a mării suind către orizontul alburiu. Depărtările de lumină, de dincolo de dunga orizontului mă răpesc, pe aripile unei melodii, către taina infinitului. Nicăiri ca în fata mării nu simţi mai puternică prezenta Infinitului, a Vecinicului şi a nimicului trecător care eşti tu, aici pe pământ. Iar asta îţi strecoară în suflet o tulburătoare nostalgie: sufletul îşi simte aproape lumea lui, Izvorul din care a purces şi în care doreşte să se întoarcă. Prin aceasta marea înaltă, inobilitează pe om, împreunându-şi terapeutica fiziologică cu cea spirituală. Căci în fafa infinitului, acolo unde simţi aripile Dumnezeirii, nu poţi fi mândru, rău sau avar. O pace de dragoste şi bunătate ţi se întinde în suflet. Te simţi mai bun. Marea umanizează.
După ce m'am prăjit vreme de numai 5 minute, m'am îmbrăcat. Baia de soare trebuie făcută după
reţetă, altfel te arzi pur şi simplu. Pielea trebuie obicinuită cu soarele.

BĂILE TERMOSULFUROASE
Pe lângă plaje minunată, Mangalia mai are şi ape fermo-sulfuroase de-o putere tămăduitoare rară.
Izvorul e la marginea oraşului, lângă lacul Mangaliei.  Lacul acesta, adânc însă nu prea lat, şerpuieşte
printre nişte dealuri roşii. La un capăt se desparte  de mare printr'un prag de pământ. Era odată vorba
că în lacul acesta să se amenajeze baza navală militară. Dar s'a renunţat că e prea aproape de graniţa
bulgară. Dela poalele unui mal de lângă lac izvorăsc ape termo-sulfuroase. Aici s'au făcut instalaţii de băi calde. Un autobus care pleacă din piaţă duce şi aduce pe pacienţi. Penfru mine era însă o plăcere să merg pe jos până la băi (distanţă de 2 Km.). Treceam pe lângă o vie şi pe lângă cimitirul mohamedan: un loc împrejmuit cu un şanţ şi presărat cu pietre şi muşinoaie mari. De lângă cimiiir se vede toată Mangalia. In apropiere se află o geamie părăsită. De toate sunt două geamii în Mangalia, o catedrală românească şi o biserică grecească. înainte de a ajunge la băi dădeam de un izvor
cu apă sulfuroasă. îmi scoteam paharul şi beam tinându-mă de nas să nu simt mirosul de ouă clocite. Apa aceasta e bună pentru bolile de stomac. Băile sunt foarte căutate, dar puterea lor tămăduitoare nu este destul de cunoscută în ţară.

CALATIS
Dar Mangalia de acum se pare că e departe de ceeace a fost vechiul Calatis ce începe a fi desgropat din pământ. Sau cel puţin din punct de vedere comercial grecescul Calatis era într'o stare înfloritoare, pe când Mangalia de azi e numai o staţiune maritimă cu o plaje minunată, şi cu nişte ape miraculoase.In portul ei nu se abate decât câte-o corabie cu lemne de foc. Calatisul era însă un port tot aşa de însemnat ca Tomis şi Dionysopolis (Balcicul).

Ruinele Calatisului vorbesc despre vremea lui de înflorire. In plimbările noastre cu Mitiu Olariu ne-am dus de multe ori pe ruinele desgropate ale Calatisului. Săpăturile sunt la început. Calatis era o cetate aşezată într'o poziţie strategică bine aleasă. Aşezat  cu o lăture pe malul înalt al mării, iar cu altă lăture pe malul unei văi adânci, Calatis era înconjurat de ziduri groase şi înalte. Nu era o cetate mare, dar era bogată. Azi se vede bine vatra unui templu care se sprijinea odată pe frumoase coloane de piatră cioplită frumos. Coloanele zac trântite la pământ, rupte şi roase ca nişte oseminte dintr'un trup măreţ. Pe aceste ruine s'a inspirat prietenul Olariu, favorizat al muzelor, iar într'o noapte n'am putut dormi tot auzindu-l scandând în şoaptă versurile unui sonet. Mai ales un vers nu-i plăcea deloc: îl tot sucea şi-l întorcea până la disperare. Eu, deşi mă enervasem, nu cutezam să-l întrerup. Abia la ziuă am adormit. Dimineaţa m'am trezit târziu. El era sculat, îndată mi-a citit triumfător următorul sonet, publicat apoi în revista „Ţara Bârsei" dela Braşov:

CALATIS
Talazurile negrelor ţinuturi
Se sbat, plângând, în coastele cetăţii,
Ca 'n ceasul cel din urmă-al judecăţii,
Iar luna 'mbracă zarea 'n mii de fluturi.

Neptun, strein de vraja noutăţii,
Se sbuciumă 'n eternele 'nceputuri.
Şi 'n spasmul fulgerărilor de scuturi
Ard palide făclii singurătăţii.

Prelung vestesc în zori de zi cocoşii
Lumina strălucirii de-alfă dată.
Iar zorile, din ce în ce mai roşii,

lnnoată 'n marea încă ne'mpăcată.
Şi frec peste ruine albatroşii
Şi 'n van le-aruncă meiu la geam o fată.

MANGALIA PITOREASCA
Cât am stat în Mangalia am văzut mulţi pictori şezând pe trepiede la un colţ de stradă ori la o răspântie, schiţând un peisaj ori chiar turnându-l în culori. Am aflat apoi că Mangalia are mulţi pictori cari o preţuiesc pentru farmecul cu care ea încântă ochiul. Şi îmi amintesc că în toamna care a urmat acelei veri, la Mangalia, vizitând la Bucureşti expoziţia de pictură şi sculptură a „Celor patru" (N. Tonitza, Fr. Şirato, Şt. Dumitrescu şi O. Han) am regăsit pe multe pânze colţuri din Mangalia: „Pe plaje" (Mangalia, „Cafenea", (Mangalia), etc. căci Mangalia are un pitoresc al ei, un suflet al ei, un farmec care te captivează pe încetul, dar sigur.

NICOLAE VONICA

In imagine Baile Sulfuroase de la Mangalia, 1930.

Image 76 out of 76 (30.12.2017) - original