Über Dobrudscha mit Nostalgie, Liebe und Hoffnung ...
  • Voriges Bild
  • Übersicht
  • Nächstes Bild
Aromânii în primejdie

Mai deunăzi aveam în faţa mea pe doi compatrioţi ai mei din Macedonia de sud, din ţinutul Veriei (Karaferia), pe doi din acei cari au scăpat ca prin minune de sabia furiei greceşti. Sunt doi tineri, mai bine zis doi bărbaţi în floarea vârstei, cu mai multă sau mai puţină ştiinţă de carte, dar unii din acele preţioase elemente care au adus astfel de slujbă neamului lor din acele părţi, încât îi asiguraseră întâetatea economică şi culturală într'un însemnat centru grecesc.

Păstorii de-acum douăzeci-treizeci de ani nu cuceriseră numai împrejurimile Veriei cumpărând pământuri întinse şi înfiinţând comune noi cum este Doliani (comună înfloritoare de peste 200 de case, clădiri frumoase şi solide de piatră), ci ameninţau să puie mâna pe tot negoţul şi industria din oraşul Veria. Amândoi îmi povesteau marile izbânzi ce câştigaseră în acele părţi mai alesprin energia desfăşurată de tineretul aromân deşteptat de bunii învăţători din localitate. Iniţiativa o luaseră câţiva, dintre cari făceau parte şi ei. Au întemeiat în rândul întâiu o societate numită „Părintele Averchie", după numele călugărului aromân naţionalist, care a adus în ţară pe cei dintâi tineri din Macedonia spre a fi crescuţi în şcoalele din Bucureşti ca viitori apostoli ai neamului lor. Societatea urmărea întărirea economică a Românilor din Veria şi împrejurimi pe calea împrumutului cu dobânzi uşoare şi, cu produsul dobânzilor, susţinerea şcoalelor şi bisericelor româneşti. Mulţumită organizării care a pus în fruntea întreprinderii tot ce erà mai bun între Românii acestui ţinut, şi mulţumită patriotismului desinteresat si neobositei hărnicii si stăruinţe a membrilor din consiliul administrativ al Societăţii, mai nici un Român n'a refuzat sau n'a putut refuza obolul său. Tovărăşia aceasta, care datează abià de vreo cinci ani, a fost mobilizarea, minunat de bine condusă, a forţelor româneşti împotriva puternicei şi străvechei cetăţui greceşti, care erà Veria; steagul românesc erà aici împlântat pentru totdeauna; îl înfăţişa simbolic „Flambura" (flamura), întâia revistă macedoneană provincială, redactată cu pricepere şi gust de tinerii scriitori aromâni localnici.

Grecii din Veria cu mitropolitul lor, descurajaţi cu totul în fata invaziei Valahilor setosi de bunuri si mai mari, de vieată si lumină, văzând că n'o scot la capăt în luptă dreaptă cu ei, au cerut ajutor din Grecia, de unde s'a răspuns cu trimiterea faimoaselor bande de antarţi, acea adunătură de puşcăriaşi şi criminali, organizată de statul grecesc şi pusă sub comanda ofiţerilor greci deghizaţi şi sub povaţa directă şi indirectă a arhiereilor greci din Turcia; scopul lor erà să înnăbuşe în sânge mişcarea naţionalistă a Românilor. Ce au făcut aceste bande, din nenorocire încurajate de autorităţile turceşti sub pretext că duc luptă cu Bulgarii, e cunoscut astăzi de oricine.

Comune româneşti întregi au fost trecute sub sabie sau arse de antarţi. Sute de Români, printre cari chiar bătrâni, femei şi copii, au fost măcelăriţi, mai cu seamă din părţile Veriei, unde rezistenţa a fost mai îndârjită. Ruperea relaţiilor diplomatice ce a avut loc cu acest prilej între România şi Grecia n'a micşorat câtuş de puţin pericolul. Populaţia românească desarmată n'aveà nici un ajutor din ţară ca să se poată înarma şi răspunde cu aceleaşi mijloace la atacurile duşmanului. Ea a fost avizată prin urmare la iniţiativa sa proprie. Cu toate acestea Verienii noştri au ştiut să respingă şi să ţie în frâu bandele de sute de oameni, ba chiar şi-au răsbunat cu prisos, căci la ciocnirile dese ce s'au întâmplat între ei şi antarţi n'au căzut mai putini Greci decât Români. Cei doi refugiaţi îmi citau cazuri cari sunt pilde uimitoare de îndrăzneală şi bărbăţie din partea Românilor şi de netrebnicie şi laşitate din partea Grecilor. Rezultatul, mai ales în cei din urmă doi ani, când Românii aveau aproape făţiş sprijinul Turcilor, a fost atât de nefavorabil Grecilor, încât ei înşişi începuseră să se încredinţeze de zădărnicia luptei lor. Şi acum când se înfiripaseră şi începeau a se înfăptui cele dintâi mai îndrăzneţe nădejdi ale mult încercatului popor aromânesc, izbucneşte catastrofa — răsboiul balcanic.

Oştirile greceşti, neîntâmpinând decât piedeci slabe din partea Turcilor, înaintează în Macedonia, ocupă ţinuturile româneşti din Pind — unde, mai ales prin mijlocul bandelor, împrăştie groaza şi pustiul, pe alocuri omorând căpeteniile Românilor — şi, năzuind spre Salonic, ocupă ţinutul Veriei; fruntaşii români sunt bătuţi până la moarte, schingiuiţi, târîţi în lanţuri până la Salonic — alăturea de regele Greciei! — şi aruncaţi în temniţă între cei mai din urmă criminali; cărţile româneşti sunt arse, bisericile si scoalele închise, preoţii şi dascălii români înlocuiţi cu Greci. Şi în scurt timp, tot rodul şi toată floarea dragostei de neam şi a vredniciei şi a jertfelor româneşti de ani îndelungaţi s'au scuturat într'o clipă şi s'au spulberat poate pentru totdeauna. — Ce s'a întâmplat la noi, îmi spunea unul din ei, e trist, e din cale afară trist. Noi suntem ca si omul care îsi zideşte o casă gospodărească, frumoasă şi îndemânatică, dar înainte de a-şi vedea sălaşul acoperit, vine o vijelie, o surpă şi o risipeşte, de i se pare că totul n'a fost decât un vis! Compatrioţii îmi povesteau amănunţit toate acestea cu lacrimile în ochi. Eu urmăream elocvenţa gesturilor lor stăpânite, duioşia aproape amară a graiului lor, nobleţă desnădejdii lor resignate descrisă pe faţa lor, cu toată suferinţa, cu toate pierderile ce înduraseră. Tipuri caracteristice de „Valahi" nu numai în energicile trăsături ale feţii, ci si în toată fiinţa lor dinnăuntru, otelită de furtunile vremilor, ei îmi apăreau ca nişte documente vii ale unui popor, care era menit să aibă un viitor strălucit, dacă soarta nu l-ar fi osândit delà început ca să încapă în cătuşele fatalităţii.

Şi în adevăr, afară de Românii din Istria, aproape nici un grup de Români n'a fost astfel rupt de matca sa, primejduit şi hărţuit din toate părţile de vrăjmaşi, ca Aromânii. Şi cu toate acestea ei au putut duce o existenţă milenară în mijlocul lor. încă din veacul al 10-lea îi găsim la nordul Greciei, în Epir şi în Macedonia, pe unde i-au împins dinspre mează-noapte, delà Dunăre, valurile Slavilor si nevoile turmelor. Şi atunci nu pierduţi în massa popoarelor din imperiul bizantin ca nişte nomazi fără locuinţi statornice şi fără nici un rost politic, fără o deschilinită aşezare în ţările amintite. Numărul lor a trebuit să fie destul de mare pe acele vremi, şi cu deosebire pe la mijlocul veacului al 11-lea, când ei au îndrăznit a porni răscoala în Tesalia împotriva Bizantinilor, cu peste un veac 'nainte de revoluţia fraţilor Petru si Asan în Bulgaria. Mulţimea lor se 'nţelege delà sine, dacă mai ţinem seamă, că în nordul Greciei au înfiinţat trei Vlahii, trei Romanii, şi că în deosebi Tesalia a căpătat numele de Mare Vlahie, Mare Românie, nume recunoscut şi adoptat de chiar istoriografii greco-bizantini, al căror tradiţionalism şi pedantism nevindecat păstra cu sfinţenie toponimia clasică a ţării lor. Ocupând în masse destul de compacte mai tot teritoriul delà nordul Greciei, pornind din inima Eladei, din Etolia si delà muntele Orthrys până dincoace de munţii Gramostei în Macedonia, ei au putut să reziste numai mulţumită conservatismului lor păstoresc şi organizării lor patriarhale. în veacul de mijloc exclusivismul faţă de tot ce e străin si ura de moarte fată de Greci i-au ferit de contopire din partea acestora şi a Slavilor, pe câtă vreme massa de populaţie slavă cu mult mai mare, care potopise Grecia şi îi dăduse o fizionomie slavă-barbară cu câteva veacuri înainte de ei, a fost asimilată de Greci, chiar înainte de venirea Turcilor.

Că solidaritatea şi puterea lor de rezistenţă nu slăbise nici până la năvălirea irezistibilă a Sultanilor, ne-o arată capitulaţiunile ce au încheiat cu aceşti Sultani, Românii din Pind, adecă massa centrală a Aromânilor, asigurându-si o vieată ca si autonomă, în vreme ce restul creştinilor din imperiul semilunei, prefăcuţi în raiale, gemeau şi duceau un traiu de plâns sub jugul robiei. Cu toate acestea de acum începe să bată ceasul decăderii şi risipei lor. întâi şi întâi o parte mare de Români, neadăpostiţi în munţi, au apucat drumul pri- begiei cu turme cu tot, de-au hălăduit până în Croaţia şi Slavonia de groaza Turcilor (alţii desigur că pe atunci şi mai târziu au trecut încoace peste Dunăre). Această descentralizare şi pribegire a continuat aproape în tot decursul domniei turceşti, şi mai cu deosebire în veacurile din urmă, când imperiul otoman era bântuit ide anarhie, când bandele înarmate ale rebelilor, ale başibuzucilor, neînfrânate de nimeni, cutreerau peninsula balcanică dealungul şi dealatul terorizând şi despoind populaţia creştină. în această vreme n'au plecat numai singuratici Românii cu miile delà vetrele lor, împrăştiindu- se în ţările vecine si în străinătăţi, ci si multe centre aromâneşti din cele mai mari si bogate din Albania şi Macedonia au fost părăsite si în urmă dărîmate din temelie.

Astfel  s'au dus Niculiţa, Linitopea, Fraşari, Şipisca, Grabova, şi, mai presus de toate, floarea oraşelor aromâneşti, mândria neamului aromânesc, vestita Moscöpole, patria multor bărbaţi distinşi, cel mai însemnat focar de lumină pentru popoarele balcanice, după Constantinopol. Tot în această vreme se iveşte si un alt rău nu mai puţin primejdios pentru românimea din Turcia: eră activitatea mai conştientă si mai bine organizată a bisericei si scoalei nationale greceşti. De ura si teama insuflată de puternicul păgân cuceritor, na- tionalitătile creştine din peninsulă au uitat patimile şi ura de rassă dintre ele, izvor nesecat de lacrimi şi de sânge vreme de sute de ani înainte, şi s'au apropiat unele de altele unindu-se sub sceptrul spiritual al patriarhiei si rezistând cu puteri unite în fata dusmanului comun. Contrastul naţional, prăpastia ce le despărţea înainte, în această vreme dispare; nu mai existau Greci, Bulgari, Sârbi, Români si Albanezi, ci numai  creştini.

Apropierea, ca să nu zic înfrăţirea, aceasta dintre Români si Greci a fost fatală celor dintâi. Ea a spart zidul solidarităţii româneşti, ea a hrănit pe neştiute în inima Românilor idealuri străine şi chiar duşmane intereselor lor de vieaţă; ea a pus forţele lor, sângele, averile şi toată munca inteligenţii şi toată puterea lor de jertfire în serviciul elenismului. Cauza creştină era din nefericire tot una cu acea a elenismului, şi aici a fost una din marile pricini de nenorocire a Aromânilor. Sute de eroi din munţii Pindului, nemuriţi astăzi în cântecele poporului şi în istoria naţională a Grecilor, au luptat şi au căzut în numele crucii şi deci pentru cauza Grecilor. Sute de învăţaţi si de dascăli -aromâni au propovăduit idealul grecesc şi astfel, fără ştirea lor, au lucrat la desfiinţarea neamului lor propriu; sute de patrioţi bogaţi, de „binefăcători ai neamului" şi-au lăsat tot câştigul muncei lor şi chiar milioane pentru întemeierea de aşezăminte culturale greceşti, ridicând astfel tot atâtea redute puse Ia îndemâna vrăjmaşului lor. Popor evlavios, sentimental, mândru din fire şi gata să îmbrăţişeze cauzele mari, Aromânii au devenit unealta bisericei şi culturii greceşti şi astfel în chip inconştient îşi pregăteau singuri mormântul.

La toate acestea şi ca o coroană a tuturor relelor s'a mai adăugat, la începutul veacului trecut, şi pacostea lui Ali-Paşa, vestitul tiran din Ianina, care, în năzuinţa-i de a se rupe de Sultan şi a înfiinţa un regat liber în Albania, Epir, Macedonia şi Grecia, îngroapă prin intrigă şi trădare libertăţile Românilor din Pind, singurul grup de Români, care fusese mai ferit de grecizare şi de valul nenorocirilor ce bântuiseră peninsula. Urmează constituirea regatului grecesc, care încorporează la Grecia teritorii întregi ocupate de Români; după răsboiul din 1877 Tesalia cu o parte însemnată din Pind e anexată Greciei, şi astfel se dă lovitura cea mai puternică grupului central al aromânimii. în schimb de atunci, cu ajutorul ţării româneşti si prin stăruinţele bunilor patrioţi aromâni şi din ţară, începe a se întări printre aromâni curentul naţionalist şi a se deştepta conştiinţa lor de neam deosebit prin înfiinţarea de scoale româneşti în diferite comune şi prin organizarea unei propagande naţionale. E drept că licăriri de naţionalism, începuturi de introducere în scoală a dialectului aroí mânesc si de trezire a simţului national nu au lipsit şi înainte, îndeosebi dela sfârşitul veacului al 18-lea şi la începutul veacului următor; încercările însă, cari au avut o frumoasă manifestare cu deosebire în Austro-Ungaria în legătură cu învăţaţii şi marii patrioţi din Ardeal, n'au dat roade din pricina măsurilor reacţionare ce a luat patriarhia din Constantinopol.

Dela 1866 încoace lucrurile se schimbă. Tinerii din Macedonia aduşi la Bucureşti de călugărul Averchie, care a fost sprijinit din ţară, au venit la timp şi au slujit cu mult folos cauza românească. Cu toate prigonirile şi uneltirile clerului fanariot, care avea cu sine sprijinul autorităţilor inconştiente sau venale ale Turcilor si cu toate piedecile întâmpinate chiar din partea Aromânilor interesaţi sau fanatizaţi de acest cler, cei dintâi învăţători naţionalişti au izbutit să câştige o parte însemnată de Aromâni şi să dea avânt mişcării de deşteptare a neamului lor. Această mişcare era să ducă la o izbândă sigură, dat fiind în cele din urmă şi interesul ce-l purtau Turcii pentru triumful ei, întru cât se încredinţaseră de comunitatea intereselor lor cu cele ale Românilor; dar ea a fost ţinută pe loc şi a vegetat vreme îndelungată din motive interne, căci propagandei româneşti i-a lipsit delà început o organizare serioasă. Din nenorocire, nu s'au găsit oameni cari s'o conducă şi să-i dea o îndrumare sănătoasă, iar cei din Bucureşti s'au interesat în genere foarte superficial şi nu au ştiut să dea decât mijloace băneşti.

In capul şcoalelor şi bisericelor a fost pus un singur om cu titlul formal de inspector, dar în fond un fel de paşă cu putere discreţionară, mai presus de orice control si orice răspundere. Aceasta eră în contrazicere cu starea de fapt din Macedonia, unde comunele sunt constituite în eforii cari se bucură de autonomie în administraţia şcolară si bisericească. De această stare de fapt nu s'a ţinut seamă, aşa încât în loc de o cauză naţională , adecă a poporului aromân interesat de întreagă conducerea lucrurilor, s'a creat o cauză personală , biurocratică, bugetară , cu toate consecinţele ei dezastroase, stare care s'a perpetuat aproape până nu demult, când, în sfârşit, cercurile hotărîtoare din Bucureşti, dându-si seamă de greşelile din trecut, s'au gândit a luà măsuri pentru a pune pe adevăratul ei teren această mare cauză naţională. Şi tocmai acum, în mijlocul pregătirilor (bietul Român nu e niciodată pregătit!), tocmai acum când patrioţii aromâni aveau toată siguranţa că începe şi pentru neamul lor o eră nouă, eră de renaştere, de organizare solidă a forţelor, căci interesul mai mare din Bucureşti pentru Aromâni mergea alături cu sprijinul dat de autorităţile otomane, se deslănţue urgia răsboiului şi porneşte potopul de pustiire şi nimicire a celor din urmă speranţe ale lor. Toată nădejdea rămăsese în ajutorul şi mijlocirea României.

Crearea unei Macedonii autonome cu drepturi egale pentru toate naţionalităţile — o alcătuire politică analoagă cu aceea a Elveţiei —ni s'a părut ca singura ancoră de mântuire a Aromânilor, întru cât în cuprinsul acestei ţări sunt aşezate cele mai compacte grupuri de-ale lor, şi întru cât această ţară e un mozaic de naţionalităţi, cari nu se pot împăca sub o domnie unică naţională. Am propus-o şi am susţinut-o în scris şi din viu graiu. Ideea aceasta s'a găsit atât de firească şi impusă de împrejurări, şi locale şi generale, încât a fost adoptată şi rostită mai la toate meetingurile din ţară şi peste hotare. în această privinţă puteam aveà alăturea de noi pe înşişi Bulgarii macedoneni, cari joacă un mare rol în vieaţa publică din Bulgaria şi cari nu pot admite ca patria lor să fie stăpânită de Greci şi de Sârbi, acei cari, precum se ştie, au ocupat în cea mai mare parte teritoriul Macedoniei.

Pe lângă aceasta, autonomia Macedoniei o ceruseră si statele balcanice înainte de a declara răsboiul cu Turcia. Dat fiind faptul acesta ca şi principiul de naţionalitate, cu care au motivat ele dedarărea războiului, oricine înţelege, că România p u t e a şi aveà tot dreptul să intervie pe aceeaş bază pentru connaţionalii din Turcia (în formă cel puţin, iar în fond pentru interesele sale vitale), mai ales că aceştia nu sunt mai puţini la număr decât în parte „fraţii" pentru cari se băteau statele balcanice, căci Sârbii şi Bulgarii nu luptau decât (după însăş statistica lor) pentru vreun milion çje slavi (cari însă trebuiesc împărţiţi în două părţi, mai muli sau mai puţin egale, de Sârbi şi Bulgari), iar Grecii pentru vreo 200.000 de fraţi de-ai lor din Epir şi din sudul Macedoniei, în vreme ce România îşi putea îndreptăţi intervenirea nu numai pe faptul că ea a jertfit zecimi de milioane pentru chestiunea macedo-română (şi că deci erà la mijloc o chestiune de demnitate pentru dânsa), ci şi pe numărul mai mare al Aromânilor, cari, în toată Peninsula Balcanică, după cele mai cumpănite calcule, nu pot fi în nici un - caz mai puţin de 700,000, adecă aproape un milion de suflete (cu Românii din Sârbia şi Bulgaria). Se pare însă că, din împrejurări ce nu suntem îincă în măsură a le cunoaşte, cei din Bucureşti, preocupaţi mai mult de rectificarea hotarelor ţării în sudul Dobrogei şi nevrând să treacă drept stat balcanic, au găsit inoportună intervenirea pentru Aromâni în înţelesul cerut de întreagă opinia publică românească, şi s'au mărginit a cere pentru ei delà statele balcanice unele concesiuni culturale  naţionale , care însă, avându-se în vedere trecutul acestor state si cu deosebire şovinismul bolnav şi intransigent al tuturor şi mai cu seamă al Grecilor, nu ar putea fi decât o slabă chezăşie pentru asigurarea viitorului naţional al Aromânilor. A mai rămas încă o iluzie. Se asigură că s'a stăruit şi se stărue ca puterile să lărgească spre Macedonia şi Epir hotarele viitorului stat al Albaniei, astfel încât să cuprindă o cât mai mare parte de Români, cu credinţa că cel puţin în Albania Românii se pot bucură de drepturi deosebite şi-şi pot asigura rostul lor naţional în viitor. Dar aceasta e o simplă iluzie. E un singur lucru îmbucurător: crearea unui stat albanez, un stat neslav, care poate contribui întru câtva pentru menţinerea echilibrului. în Balcani, ceeace e si un interes românesc.

Dar e cu totul greşit de-a se crede că Aromânii oploşiţi în Albania vor aveà alt viitor decât cei din celelalte state balcanice; cel mult o pot duce ceva mai îndelung decât bunăoară sub Greci, fiindcă în starea lor actuală Albanezii nici nu se pot gândi la o desnaţionalizare a Românilor, neavând nici ei scoale şi fiind cu totul primitivi. Şi apoi, ce e mai rău, e că la statul albanez cu greu vor putea fi încor- porate cele mai valoroase şi mai populate ţinuturi ale Românilor din Macedonia, înţeleg ale celor din Pind, din Veria, din Meglenia şi din Bitolia, iar fără aceste grupuri de Aromâni neamul nostru din Peninsula Balcanică e ca şi înmormântat pe vecie.

In legătură cu Albania, dacă o Macedonie autonomă în întregimea ei nu este cu putinţă, ar fi o singură măsură de luat pentru mântuirea Aromânilor: crearea unei provincii deosebite, care să cuprindă amintitele grupuri de Aromâni şi alăturarea ei la Albania sub formă de dualism (în miniatură o Austro-Ungarie) sau de provincie cu administraţie potrivită nevoilor locale, în capul căreia să fie un prefect sau guvernator român şi un mitropolit atârnător de biserica din România. înafară de aceste două modalităţi propuse de noi pentru rezolvirea chestiunii macedonene asa cum o cere interesul şi demnitatea noastră naţională, nu există decât paliative, care ar salva poate unele aparenţe, dar n'ar putea ascunde sângeroasa şi adânca rană de moarte ce ar primi- o şi din această parte românismul, şi deci înfrângerea României. întrebarea e, şi aceasta preocupă aproape toată tara în momentele de fată, dacă această înfrângere (din fericire încă nu definitivă) provine din slăbiciunea României, din neputinţa la care o osândesc eventual grelele împrejurări externe sau, ceeace e şi mai dureros, din lipsă de pregătire, de prevedere şi de preîntâmpinare a primejdiilor din afară? Sentimentul celor mulţi din tară, si acest sentiment devine din ce în ce o convingere, este că răul e încuibat în noi înşine, se datoreste crizei noastre sufleteşti. De-aici si semnele de reacţie — murmurul surd ce s'aude ca un început de furtună delà un capăt la altul al tării. Se aşteaptă ţâşnirea unui fulger — semnalul unei trâmbiţi pentru ca furtuna să sbucnească ca să ne spele ruşinea şi păcatele trecutului.
Ne trebuie un suflu eroic de înviorare, care să ne dea o izbândă înafară şi o premenire înăuntru. Altfel ne înnădusim.

G. Murnu, profesor la Universitatea din Bucureşti.
LUCEAFARUL, 1 Februarie 1913

In imagine străjer aromân din Pind in port de haiduc albanez.
Aurel

Bild 8 von 127 (07.01.2018) - original



0 Kommentare

Bitte alle mit * markierten Felder ausfüllen
9999
Benachrichtigung bei neuen Kommentaren