Despre Dobrogea cu nostalgie, dragoste şi speranţă ...
  • Imaginea anterioară
  • Prezentare generală
  • Urmatoarea imagine
СОNSТANŢA   DE  ERI  Şl  AZI

Cei   cari   pentru   întâia   oară  se  îndreaptă   către   coasta    de  rasărit  a  Dobrogei,   când au    trecut    de   Anadalchioi   şi  privesc  nerăb­dători    pe    fereastra     vagonului,     scot,   fără  să  vrea,  aceiaş  vorbă :  Marea  ! Thalassa  !  Thalassa.  

Deodată  se  văd la  orizont, nu­mai   două    dungi    late,  trase    cu    pensonul,   într'o  simositate   lăsată   de   dealul    ce   opreşte    privirea  :  una  sinclie   mai  sus,  alta   verzue   mai  jos,  Pironeşte   privirea   şi  oraşul  ce  le  apare  ca   un   tablou   din  alte  lumi.  
De   lângă   mare,    acum   întinsă   cât  vezi  cu  ochii,  se  ridica  o  în­grămădire  de   care   cochete  : ca­zinoul  şi catedrala  din capăt,  gea­mia  ce  dă  peisajului    un    colorit    oriental,   palatul   domnesc    cu   acoperişul   roşu.
   E  o  privelişte  ce  nu  se  găseşte    prea    des    aiurea,    în    ţări    mai    depărtate    şi   mai   vechi. Peste    tot    soarele    meridional    aruncă   puternica-i   lumină,    dând   culorilor  mai  multă  strălucire,  tot  cerul     albastru,    albastru  - întins, complectează  decorul  plin  de  far­mec.
Suntem   adeseori     înclinaţi    să    ne   aducem   critici   prea   aspre  ce  ajung   uneori  la  o  desconsiderare  a   muncii   proprii.    In  patima  or­bitoare,   aruncăm   asupra  trecutu­lui,  un  val  de  negare   a   oricărui   progres.   „Totul  e  de  refăcut,  căci  nimic  de  până   acum   nu  e  cu  te­mei   săvârşit.

Constanta   eunul   din  multele   puncte  din ţară,  care  dovedeşte   uşurinţa   acestei   jude­căţi   asupra   zilei  de  eri.  Nu   cred    că   se    poate   aduce,   nici   din   ţări    cu    o    gospodărie    veche,    nici    chiar    din    America    plină  de  minuni,    multe   exemple   de   o  mai  repede   prefacere   a  unui   oraş,  cum  s'a    întâmplat   cu    Constanta.

Ce-a   fost   aici mai înainte, ne-o spun   călătorii  de   odinioară.    Pe    vremea   călătoriei   lui Moltke  era  un   mic   port.    Mai   târziu   ceva,   spiritul  întreprinzător   al   englezi­lor  n'a  putut    neglija    insula    de    grâne  de  la  gurile   Dunării,   pre­ţuită  mai  înainte    de   romani  ca  şi  de  genovezi.    Ei   au   construit   linia  ferată   Cernavodă-Constanta,   pentru  ca  să  pompeze  nu  numai  grâul    dobrogean,    dar   şi    ceva    dinspre   România.   Constanta  deveni  astfel  un  slab  port  de  încercare.  
Aşa  l'am gă­sit  în  1877 :   un  mic   pod    rudi­mentar  cu  un chei  de lemne,  nu­mai   lung  de  200  metri   şi  o ma­gazie   cu  două    etaje,   clădită   în   1864,    pentru  depozitarea  grâului.  Valurile   băteau   cu  furie   stâncile   de   lângă   locul   unde  s'a  construit  Otelul    Carol,    aşa   încât     multe     corăbii,   atrase    de   curentul   ne­stăpânit,   se    zdrobeau    de    colţi    ascunşi  sub apă.
Aşa  era  când    Dobrogea  ne-a  revenit  cu  ceva   mai pujin  de ju­mătate  de  veac   în  urmă.     Dacă     până   atunci  Constanţa  era numai a   Dobrogei,  de  atunci  ea  devine  singurul   port  de    seamă    al   bel­şugului  de    grâne    din    România   toată.    Era   fereastra     prin    care    puteam  respira  aerul  de  libertate.  Şi  ne-am  pus  pe   muncă.  
Delà   1881  s'au făcut  studii,  iar  delà   1895, abea  un  sfert  de  veac  în   urmă,  s'au   început    construc­ţiile.  Ca  din  pământ   a  răsărit  un  port  modern,  al  doilea  pe  între­gul   tărm  al  Mării  Negre,  venind  imediat   după    Odessa,     construit     cu   atâta  vreme   înainte.  

Constanţa   e    şi   un   semn    al    muncii,   ştiinţei  şi  destoiniciei ro­mâneşti,   căci   început   sub   ingi­nerul  Cantacuzino,  el  a  fost  con­ceput  şi  adus  la  îndeplinirea  nu­mai  de  către   inginerii   români.  
Compara   cineva    planul    Con­stantei   din  1896, cu  acel  de azi. Nici  nu  e  de  ecunoscut.   Vechiul   golf   dinspre    sud-est,    a    devenit    portul    plin   de   viaţă  de   acum.   Un  dig  lung  de   1400   metri,    îl    adăposteşte    de   valurile   dinspre   nord-est  ;  alte    diguri    mai    mici    închee   dinspre    sud,   bazinul   de   60  ha.  în  care  pot    intra    vasele    cât  de  mari,  căci   adâncimea    apei   este  de  9   metri.   Chiar   uria­şele   transatlantice   au  început  să  pătrundă   în  el.  Pe  când  mai  înnainte     farul    vechi    nu    arunca    semne   de cât  până    la    9    mile,    lumina   celui  de  azi,    aşezat  mai  adânc  în   mare   la  capătul   digu­lui,  e  zărit  la   12  mile.  In  port  se  înalţă  ca  nişte   căl­dări  asiriene,  silozurile,   enorme   magazine  ce  pot   adăposti   până   la   140.000  tone  de  cereale,  pentru  construirea   cărora    s'a   chel­tuit  peste  zece   milioane   lei  aur.  

La marginea  mării  sunt  înşirate  40  de   rezervoare,    ca  nişte  ba­loane,  cu   un  volum  de   aproape   200,000   metri   cubi,  în   care   este   depozitat    petrolul,    destinat  ex­portului. In  interior   sunt  anume  cheiuri  pentru   cărbuni,   pentru  cereale  şi  vite.   O  ramură  de  drum  de   fier   trecând    printr'un   tunel,    se  des­parte   în   alte    ramuri    mai  mici,  răsfirate  în   jurul  portului,  tot  atâtea   artere  ce    varsă     bogăţiile noastre în vapoarele  care  aşteaptă  să  le  ducă  în lumea  largă.  

Peste   tot  s'a  cheltuit   până'n   1916,  aproape  70  milioane  lei aur. Portul  însă  ar fi fost  mort,  dacă  nu  era  în  legătură  cu restuí  ţării.  Şi   atunci  s'a   aşternut    între   anii   1890  şi  1895, peste  Dunăre,   acel   pod,    monument  al  ştiinţii   ingine­reşti   române,    citat  ca   cel   mai   lung   pod   din  lume    până   acum   câţiva  ani, continuat  prin  viaducte  lungi   şi  prin  podul  mai  scurt  de  pe   braţul   Borcea.   Viaţa  a  început  să gâlgâe,  con­tactul  cu  lumea   întreagă   fu  des­chis.  De  la  75.000   tone  cât  s'au  exportat   prin  Constanţa   in 1899, exportul  se    ridică    la   peste   un   milion  şi  un sfert de  tone  în 1913.

Petrolul    cu   derivatele   lui,    ţine    fruntea. Circulaţiunea  din port  îi  cores­punde   o  întindere  de  exploatare  şi  de  fabricare  în  interiorul  ţării ; una  cu  alta  merg  mână  'n  mână.  Importanţa    portului    creşte,    de    când   elegantele    vapoare    româ­neşti,   iuţi  şi    comode,     scurtează    drumul    spre     Constantinopole.     Constanţa   devine un loc  interna­ţional,  legătura    apusului  cu  ori­entul.  Timid  la început,  pavilionul  românesc    fâllâe    mai   adânc   în   urmă. Vapoarele de călători,  unele  din  ele  cu  o putere  de  câte  7200  cai  vap.,  ajung   până   la   Alexan­dria  în    Egipet,   poposind   la  Ţarigrad şi  Pireu. Vapoarele  noastre  comerciale,   Carpaţii,  cel mai pu­ternic,   ajung   până  la  Roterdam,  înconjurând   Europa.  
In  1913 peste  1100 de   năvi au   intrat  în    portul    nostru,    cu   un   tonaj  de  aproape  un milion   tone.   Un  cablu   submarin   leagă   Cons­tanţa    de   Constantinopole,   atrăgînd spre noi cumpăna de greutate a   relaţiunilor    internaţionale.    Aceasta   este    minunea    ce   se   oglindeşte   astăzi  în   luciul   mării   minunea   înfăptuită  în  scurt   timp   aproape  numai  prin  munca  noas­tră   proprie.  

Dintr'un  orăşel    cu  câteva  co­libe  de   pescari,    acum     aproape     un    veac,    pe  urmele     vechiului,     Tomis,  ale  cărui    ruine    au    fost    găsite   chiar  lângă   port,  se înalţă un   oraş  din  ce  în  ce  mărit,   plin   de  viată.  Casele     nu-şi    mai   găsesc   loc   de-alungul   mării  :  au   început  să  se   ridice  şi  să   se  întindă     până     la   Anadalchioi,    ca    o    mare    în    flux,  semn  al trăiniciei   şi al  miş­cării   omeneşti.  
Deşi  mai  mult  comercial,   deşi   ca  mai  toate   porturile  din  lume,  adunătură    de  naţii    diferite,   în­cepe   încetul  cu  încetul,  să  răsară  şi   colţul   unei    seminţi    sănătoase    de   cultură   naţională.   Şcoli   numeroase,   cheamă  ge­neraţia   tânără,   spre   cunoaşterea   trecutului,   legându-le   strâns   suf­leteşte  pe  pământul  ce  a  fost  de  mult  al  nostru.   Profesori     destonici,  cari  îşi   înţeleg    marele    rol    cultural    ce- l  au  pe  lângă  acela  al   meseriei,  s'au strâns   grămadă   şi  se  pun  pe  lucru.  

Una  din  cele  mai bune   reviste   regionale,    în     Constanţa     apare     Analele   Dobrogei,   cuprind  în   fie­care   număr   însemnate   contribuţiuni  la  cunoaşterea  complectă  a  provinciei  noastre  transdanubiene.  Un  muzeu   regional,  cu  atâtea  condiţinni   bune  de  desvoltare,   e   pe  cale  de  a  se   înfăptui.   Dacă   până   acum,   Constanţa  a  luat  desvoltarea   în   care  se   gă­seşte   azi,  servind   drept   port  nu  mai    vechii    Românii,   în     viitor     singurul   port,    debuşeul     natural     al  tuturor  bogăţiilor   unei   ţări  atât   de    variat    alcătuită,    ca     a     noastre,  va  lua  o  extensiune  cu  totul   deosebită.
Conditjunile    naturale  îi  indică  această   cale,  iar  trecutul   muncii   româneşti   este  o  chezăşie   sigură   de   progresul  ce'l  aşteaptă.  Pe   lângă   port,   Constanţa   esteşi  singurul  loc   de    variaţiune  la  malul  mării.   In  această   privinţă   însă  este    multă   silă.     Constanta     trebue    să   rămâe    numai   portul  necesar   vieţii    ţării.   Vilele   peste   vară  se vor muta,  fie la  Mmamaiacu  plajă   restrânsă,    fie  la  Tekir-ghiol,  mai pitoresc,  dar mai ales, mai  spre  sud, la Balcic  şi  Cavarna,  unde  sunt    toate    condiţiunile  de  întemeere   a    unei   staţiuni     chiar     de   iarnă.    Farmecul    unui   peisaj   plin  de  contraste,  plaja   întinsă  şi  adăpostită,  temperatură  medie   anuală   blândă,    fac  acest   colţ  ro­mânesc  propice   pentru o   staţiune   climaterică  maritimă,   liniştită, în­tremătoare.  

Constanţa  trebue  să  rămâe   cu  viaţa      zgomotoasă,      intensă, de  port,  semnul  nu  numai  al  belşugului   ţării,   dar  mai  ales  al    destoiniciei   muncii   româneşti   din  trecut  ca  şi  în  viitor.  

I.  SIMIONESCU  
Membru    al  Academiei   Române  
CULTURA POPORULUI, BUCUREŞTI  4  NOEMBRIE    1928
Aurel

Imaginea 9 din 16 (09.01.2018) - original



0 Comentarii

Toate câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
9999
Anunţă-mă când apar comentarii noi