About Dobrogea with nostalgia, love and hope ...
  • Previous image
  • Preview
  • Next image
Dragostea de cai
— Din viaţa şi obiceiurile Dobrogenilor —

După Arabi, cred că Tătarii şi Turcii din judeţele Constanţa şi Tulcea, sunt cei care iubesc caii mai mult. îngrijirea, pe care o dă ei acestor vite, este asămănătoare cu aceia pe care o au mamele pentru copiii lor. Alegerea iepelor de prăsilă se face după multe observări întemeiate şi armăsarul de reproducţie; bun să fie numai şi este căutat chiar la o distanţă de două zile. Cu modul acesta, produşii ce se nasc din aceste încrucişeri alese, sunt dintre cei mai frumoşi şi mai buni. Când norocul a vrut, ca la casa unui Tătar să se nască un mânz de neam bun, atunci în toată familia e o adevărată sărbătoare. Dacă e în iarnă, eapa cu mânzul nou născut, sunt scoşi din grajdul comun şi aduşi într'o odaie alăturată cu aceia a stăpânului casei.
Aci, sub ochii şi apropiata îngrijire a stăpânului, se observă ca aceste animale iubite, să nu sufere de nimic. Când mânzul a început a se împuternici binişor şi zilele sunt mai dulci, eapa şi mânzul sunt scoase la plimbare. După vre-o lună sau două, când mânzul e în deplină putere şi poate să fugă binişor, e dus cu mama lui la grajdul comun, unde continuă să fie tot atât de bine îngrijit de săpânii săi. Numai vorbesc, că în tot acest timp, copiii de Tătar, se alătură cu dragoste de mânzuleţ, îi atârnă ciucuri coloraţi în coama ce abia se arată pe gâtul viitorului fugar de rasă, îl botează cu nume războinice de Selim, Soliman, sau îl numeşte cu drag Zefiru, ori Viforu sau Năluca, după sburdălnicia şi firea pe care o are mânzul. Sub apropiatele îngrijiri ce i-se dă animalului şi sub dragostea ce i-se arată, mânzul creşte în voie, bine hrănit şi obişnuit să fie blând şi supus.

Pană la vârstă de doi ani şi jumătate, ori cât de bine ar fi construit, animalul nu e supus la nici o muncă. La vârsta aceasta, Tătarul, cunoscător adânc al cailor, ştie cam pentru ce fel de serviciu, ar trebui să fie destinat: pentru ham sau călărie şi începe dresarea calului, pentru unul din aceste servicii. La întâiul exerciţiu, dacă animalul e destinat pentru călărie, i-se pune în spinare o greutate uşoară care e legată uşor cu o chingă. Greutatea aceasta, ţine loc de şea şi neînvăţatul animal, cam încurcat şi neobişnuit cu munca, stă în loc, întoarce capul şi priveşte la greutatea din spinare, cearcă să o apuce cu dinţii şi văzând că nu reuşeşte să se scape de ea, începe să asvârle din picioare până oboseşte. Tătarul, în tot timpul acesta, îl ţine de căpăstru dela distanţă şi îl lasă în pace. Când vede că s'a liniştit, începe să-1 plimbe prin curte, în pas domol. Tot exerciţiul acesta, nu durează în prima şedinţă, mai mult de o jumătate de oră.
Când sburdalnicul armăsar s'a obişnuit cu greutatea, atunci îi urcă în spinare, un copil uşor, care face în fie care zi plimbări cu dânsul. Lecţiunile acestea se succed până când calul, s'a deprins complect la călărie. La ham calul neînvăţat, se obişnueşte tot cu aceiaşi răbdare din partea stăpânului, punându-l pentru prima oară să tragă alături de un cal bătrân şi liniştit, Cu mo dul acesta de creştere şi cu dragostea pe care Turcii şi Tătarii o arată pentru cai, au ajuns ca neamul acesta de oameni, să aibă cele mai frumoase produse equestre.

Mi-aduc aminte de o vizită, pe care am făcut-o unui hoge (popă turcesc) dela un sat numit pe turceşte: Pazarlia (Târgușor n.m.), din jud. Constanţa Era prin August. Umblam prin ţinuturile acestea, atras mai mult de dorul de a înţelege rostul oamenilor din aceste părţi şi a vedea felul lor de vieaţă. Cum ajunsesem cu călătoria mea în acest sat, şi cum nu cunoşteam pe nimeni, stam sub adăpostul unui umbrar dela un han şi priveam în lungul drumului. De o dată văd apropiindu-se de mine, un Turc respectabil, cu o barbă albă, ce îmi zice într'o românească cam stricată:
— Bună ziua domnu.
— Bună ziua, îi răspund eu cam încurcat şi uitându-mă cam cu spaimă la el.
De, ori cât de româneşte vorbea bătrânul, — era înainte de toate Turc şi cum ei au fost atâtea veacuri stăpânii Românilor, — nu prea îmi venea să am toată încrederea în el. Dar toată spaima îmi trecu ca prin farmec, când bătrânul se aşeză lângă mine şi începu să-mi vorbească blând şi frumos. — După puţin, în care timp mă descususe de neamuri şi de locul de naştere, aflând că îmi trebuie o trăsură să mă ducă până la un sat apropiat, se oferi numai decât el şi mă rugă foarte prietenos să merg până acasă la dânsul, ca să înhame caii.
M'am dus. — Curtea era de o curăţenie exemplară. Dela un grajd din fund, văzui ieşind un flăcău tătar, cu faţa arsă de soare, cu părul creţ, cu ochii vii şi scânteetori, cu privirea ageră, care venea înspre noi. Bătrânul hoge, îi spuse ceva în turceşte. în urmă îmi explică, că flăcăul este argat la dânsul, şi că i-a poruncit să puie caii. Până una alta, m'a poftit în casă. îl ascultai şi întrai într'o odaie, curată ca un pahar. Pat nu era în această odaie, cum nu era nici scaune, ci numai nişte sofale lungi, aşezate dealungul păreţilor. Dealături, auzeam şoapte şi cum priveam curios în acea parte, Turcul foarte prietenos, îmi explică zâmbind:
— Başca, (alături) sunt femeile, ele n'au voe, ca la voi Românii să vadă străin.
Cum auzisem că Turcu te taie, când ţi-ai aruncat ochii la nevasta lui, am băgat- o pe mânecă numai decât şi am şi întors capul dela uşa cu pricina. Mă gândeam, că cine ştie ce i-se năzare Turcului şi nici una nici două, te pomeneşti că se repede cu cuţitul la mine. El însă bătu din palme şi strigă ceva pe turceşte... Urmă o tăcere de câteva minute. Cum stăteam în odaie, auzii deodată un nechezat uşor, dulce, care venea par'că de lângă mine. La acest nechezat, Turcu zâmbeşte cu bucurie şi spuse cu dragoste de părinte:
— O! copil al meu, vine tata la tine acum, şi apoi mi-se adresă mie:
— Aide d-le, să vezi cal frumos.
M'am luat după Turc şi am întrat într'o odaie curată, luminoasă, unde am văzut un cal de o frumuseţe rară. Era murg. Părul scurt lucea pe el de-ţi lua văzu. Capu-1 avea mic, botul subţire, de ar fi putut să bea apă dintr'un pahar, ochii, erau tăiaţi ca migdala şi îi jucau în cap ca argintul viu, gâtul încordat ca un arc şi o coamă pletoasă bătea în pieptul lui larg şi puternic. — Picioarele subţiri de păreau că se frânge, le juca în loc, parcă ar fi stat pe jăratec. Am rămas uimit de atâta frumuseţe. Când am trecut pragul unde se afla, şi când şi-a zărit stăpânul a scos năbădăiosul de cal un nechezat atât de puternic, că mărturisesc sincer, că de nu era Turcu pe lângă mine, — o luam la fugă de frică. In urmă, am văzut că Turcul se apropie uşor de „tovarăşul lui" cum îi spunea mângăindu-l şi calul se făcu blând ca mielul.
— Asta cal, îmi spuse Turcul, fost totd'auna I. la alergări.
— La Bucureşti câştigat 3000 franci, la Constanţa 2000 franci şi boer al nostru, dat la mine 5000 franci pentru el, ama eu nu vânt asta frate al meu.

Când am văzut că-i zice calului frate şi că-l priveşte cu o dragoste de părinte, am înţeles de ce au cai frumoşi şi aleşi. După-ce m'a cinstit cu o cafea şi apă rece, am eşit afară din casă, alţi doi cai, mai puţin frumoşi de cât cel din lăuntru nu e vorbă, dar totuşi atât de frumoşi în cât să priveşti cu drag la dânşii, se aflau înhămaţi la o trăsurică uşoară. Turcul, a spus româneşte flăcăului, care era argat la dânsul, să scoată calul din casă la plimbare, iar el urcându-se pe capră, mă pofti să mă i)rc. Când a pus mâna pe hăţuri şi a îndemnat caii la drum, fugarii, cu capetele. în piept, cu ochii aprinşi, ce priveau în nemărginita zare, părea că vreau să rupă hăţurile cari îi încătuşeau şi să spintece văzduhul ca o săgeată. Hogea însă, îi domolea din vorbă, îi potrivea la mers din hăţuri cu o dibăcie nemai pomenită, şi uşurel de tot, ieşirăm din sat. Dela poarta ţarinei, se întindea înaintea noastră un drum neted şi drept.
— Hei boier, îmi spuse Turcu, — acuma să vezi la d-ta, cum merge asta cai.
Şi asmuţindu-şi telegarii la drum, eu nu mai putem să disting nimic. Un vânt rece şi puternic, îmi taie faţa, capu îl aplecai cu frică în jos şi cu mâna îmi ţineam pălăria să nu mi-o ia vântul. Caii sburau într'un trap nebun. — Eu nici numi prea dădeam seama unde mă aflu, ci îmi părea că luat de vârtej, plutesc în văzduh... Când am simţit că sborul a încetat şi privii niţel împrejur, văzui că am sosit în satul unde trebuia. — La un han m'am dat jos şi mulţumindu-i Turcului de bunătate, nu m'am putut să nu privesc uimit la cai şi să-i spui hogei.

— Să-ţi trăiască caii d-le hoge şi să trăieşti şi d-ta. Spun drept, că în viaţa mea n'am făcut un drum mai plăcut şi mai repede. — Turcu, îmi mulţumi zâmbind, şi învălindu-şi caii cu o privire de duioasă dragoste părintească, întoarse în loc şi plecă... pierzându-se într'un nour de praf.

ROMANUL, 14 Ianuarie 1911

In imagine turc din Dobrogea.
aurel

Image 40 out of 127 (04.02.2018) - original



0 Comments

Required all fields marked with *
9999
Notification when new comments