About Dobrogea with nostalgia, love and hope ...
  • Previous image
  • Preview
  • Next image
DOBROGEA
de I. Simionescu, 1928
Profesor la Universitatea din Iaşi.

Dunărea făcându-şi loc spre mare, se îndoaie ca un cârlig, ce prinde de restul ţării pământul dobrogean. In aparenţă larg şanţ despărţitor, bătrânul fluviu formează iarna punte alunecoasă de ghiaţâ, peste care uşor trecură puhoaiele omeneşti din o parte în alta a ei. Aşa deveni de demult Dobrogea, Sciţia minor. Pe ghiaţâ, dar şi cu luntrea, transportau mocanii ardeleni turmele de oi mânate până la ţărmul Mării. Aşa se întemeiară gospodăroasele sate mocăneşti dealungul şi în curmezişul Dobrogei, ţesându-se deasă pânza românismului peste tot.

Dumnealui Hagi Neculai Ghiţă Poenarul, de loc din Poiana Ardealului zideşte biserica din mijlocul Mănăstirii Cucoşului,
după cum oierii din Săcele şi azi mai ţin de portul strămoşesc, dând vioiciune satelor de lângă Constanţa.

Încălzită de un soare mai mediteran,  e lovită în lungul coastei de valurile asprului Pont-Euxin, pusă în drumul celor ce râvneau splendorile Bizanţului, aproape de grânarul jinduit al stepelor din Basarabia şi Muntenia de azi, Dobrogea fu mereu furnicar omenesc. Cremenele cioplite găsite lângă Hârşova, sunt semnele lăsate de oamenii  zorilor omenirii, după cum şiragul cetăţilor de lângă ţărmul mării, acoperite de praful de stepă, arată centre înfloritoare încă din era  protoistorică. De pe vremea când corăbiile ancorau în portul Istros, cu splendidele ruine azi împotmolite de fundul lacului Sinoe, au rămas legendele belciugelor înţepenite pănâ şi pe vârful dealului Denistepe.

Pe urma vechilor greci, veniră Romanii, a căror castre, cetăţi şi valuri împânzesc toată Dobrogea dela monumentul din Adam-Clissi, până la Troesimis din faţa Brăilii, centrul legiunii a 5-a macedoneană. Strălucirea de o clipă şi de pe vremea bizantină se stânse; când puhoaiele năvăliră dinspre Asia, dinspre nord ca şi pe la sud, amuţiră orice viaţă proprie atâtea veacuri.

Vremea lui Mircea cel Bătrân, stăpân şi peste Durostor, învie la 1877. Stăpânirea română începe să  măture frunzele  moarte ale trecutului. De sub învălişul ce-i înăbuşă, colţii ascunşi ai românismului încep să crească învioraţi. Urmele neprielniciei de demult se şterg odată cu spălarea spumei de omăt. Azi n'au rămas decât ici şi colo, resleţe, tot mai pe sfârşite, înecate în desfăşurarea vioaie a stăpânitorilor de drept. După realipire, în Dobrogea se concentrează chiar dela început o bună parte din munca stăruitoare ce am pus'o ca să schimbăm faţa României dela 1866.

Portul Constanţa, dintr'un biet popas nesigur al corăbiilor de pescari, ajunge al doilea port de samă al Mărei Negre. Azi
prin el suntem strâns legaţi de apusul Europei, căci drumul cel mai scurt şi mai comod către Constantinopol trece prin Constanţa. Prin acest port suntem legaţi şi de restul lumii,prin vapoarele noastre luxoase, care duc pavilionul românesc până în capătul răsăritean al Mediteranei. Cel mai lung pod din lume, când a fost terminat, opera muncii şi a ştiinţei româneşti, uneşte mai strâns provincia transdanubiană de restul ţării.

In acest chip sărbătorind aniversarea de jumătate veac a realipirei Dobrogei la matcă, sărbătorim în  aceiaş timp şi străduinţa noastră uriaşă faţă de condiţiunile în care s'a desfăşurat, de a şterge aşa de repede veacurile de acalmie şi întârziere din viaţa poporului nostru. Dobrogea este un muzeu viu al greutăţilor prin care a trecut ţara întreagă, neamul întreg. Mozaic etnic, cu preponderarea covârşitoare a elementului de baştină, fiecare neam ne spune fazele diferite şi
de variată durată, a sbuciumărilor istorice ce le-am răbdat.

Pământul ei, cu forme domolite de vreme, e variat ca şi al ţării întregi, dela munţii Măcinului ce ascund cuiburile vulturilor pleşi, până la surâzătoarea Coastă dela Balcic, cu lumina şi căldura unui soare mediteran, ce face să crească smochinii.
Pretutindeni e belşug, căci pretutindeni e şi muncă. Noianul apelor ce o înconjoară alcătuesc parcul cel mai bogat în peşti din  Europa întreagă, iar condiţiunile de climă sunt de aşa natură încât valurile de spicuri aurite se întind peste tot. Unde nu sunt, pajiştile dau hrană cârdurilor nenumărate de oi, cai şi vite cornute, iar pădurile, către nord şi sud, nu-i lipsesc. Lumea legendelor ca aburul unei vieţi intense din trecutul strâvechiu; urmele orientului depărtat,  păstrate în rămăşiţele stăpânitorilor de eri ; blândele tablouri de relief  ce odihnesc privirea; un amestec de faună şi floră dintre Asia şi Europa soarele ce dă colorile vioi valurilor mării şi ţărmului sbuciumat  din spre sud; pământuri ce nasc cu proaspătă svâcnire a vieţii din deltă; oameni şi locuri, trecut şi prezent, toate se îmbină în această provincie a noastră, pentru a-i da un tipar unic, atractiv şi neuitat.

Iată de ce trebue să ne fie dragă, nu numai pentru că face parte pentru vecie din mândrul trup al României.

In imagine  Dobrogea de sud surprinsa  de Eugene Pittard in jurul anilor 1900.
aurel

Image 41 out of 54 (06.02.2018) - original



0 Comments

Required all fields marked with *
9999
Notification when new comments