Über Dobrudscha mit Nostalgie, Liebe und Hoffnung ...
  • Voriges Bild
  • Übersicht
  • Nächstes Bild
SOARTA  ROMÂNISMULUI DIN BALCANI

Impărţirea Macedoniei printre statele cu drept de moştenire la Turcia europeană, a fost o lovitură de moarte pentru românismul balcanic. Turcii, indolenţi din fire şi bănuitori până la prostie, începuseră să priceapă adevăratul rost al acţiunii culturale româneşti din Balcani, abia pe la sfârşitul stăpânirii lor: Insă atunci era prea târziu. După războiul balcanic, cu toate succesele diplomatice obţinute numai pe hârtie de guvernul român pentru Aromânii din Macedonia trecuţi în tratatul semnat la Bucureşti cu numele batjocoritor „Cuţovlahi" -

Cuţovlah care însemnează în greceşte valah schiop-este o poreclă cu care Grecii numesc pe Aromâni, în batae de joc. Altfel ei sânt numiţi  „Vlahi" şi aceasta denumire putea foarte bine să fie trecută în tratat, dacă n'ar îi fost cu putinţă numirea generică de „Român".

Aromânii se vedeau îmbucâtăţiţi între cele patru state balcanice înainte de aceasta, cauza lipsei de propăşire în lupta lor pe căi culturale pentru  redeşteptarea conştiinţei naţionale, provenea tocmai dela faptul că ei se aflau prea răsleţiţi şi depărtaţi de la centrele lor de obârşie:
P i n d u l , păretele de despărţire între Epir Şi  Tesalia şi Gramostea , muntele ce separă Macedonia de Epir.

Acum această cauză — judecând lucrurile fără închipuiri zadarnice - constitue un pericol permanent pentru desnaţionalizarea lor treptată.
Si el este cu atât mai mare, cu cât nouăle state naţionale în care au trecut Aromânii, în tendinţa lor de a-şi asimila elementele eterogene, nu cruţă nici un mijloc pentru desnaţionalizarea Aromânilor. In privinţa aceasta pericolul cel mai mare vine de la greci.

Grecii, norocoşi de când i-a aşezat Dumnezeu pe pământ, au trăit şi trăiesc chiar azi din moşteniri. Cea mai mare moştenire de la strămoşi de care beneficiază şi astăzi, este ideea grecească , care trăieşte în Orient din tradiţia şi trecutul lor.

Printr' însa biserica greco-orientala din Balcani, folosindu-se de limba greaca, ca de micul organ de cultură bisericească, şi- a păstrat neştirbit toată autoritatea morală asupra popoarelor creştine din Orient. Biserica greaca era ocrotitoare, mângâerea şi nădejdea creştinilor — fără deosebire de neam — căci de la ea se aştepta mântuirea de sub tirania turcească. In împrejurările acelea cari au continuat până în preajma veacului nostru, cum nu erau sâ se
simtă neamurile din Balcani mai întâi c r e ş t i n i şi apoi g r e c i , când atât creştinismul cât şi cultura ce mai căpătau le venea numai prin limba grecească ? Prin biserica şi şcoala greacă, şcoală în care se învăţa evanghelia şi istoria naţionala cu toate ciudăţeniile de mărire exagerată, într'o limbă sfânta şi în acelaş timp practică pentru transacţiunile comerciale, Grecii au reuşit să facă pe toţi locuitorii Balcanului fără deosebire de neam — să se creadă că într'adevăr sânt strănepoţii vechilor Elini. De atunci ideea grecească, infiltrată prin biserică şi susţinută de şcoală a fost singura conducătoare în viaţa popoarelor balcanice.

De pe urma acestei idei, şi ca o moştenire nefastă din acele vremuri, astăzi avem un număr mare de Aromâni care, deşi vorbesc numai româneşte şi nu întră în nici o legătură de înrudire cu Grecii, totuşi se dau de Greci, îşi trimit copii la şcoala greacă şi susţin prin bani tot cea ce contribue la promovarea ideii greceşti. Singura mângăere pentru noi este că rătăciţi de aceştia nu sânt numai dintre ai no$tri, dar şi dintre Albanezi şi Bulgari. Toată Albania de miazăzi se află, în mare parte, sub influenţa culturii greceşti; iar în ce priveşte pe Bulgari, toată regiunea din apropierea Salonicului cu centrul Yodena-vechea Edessa, reşedinţa de vară a lui Filip, regele Macedoniei — unde se vorbeşte o bulgărească care poate rivaliza cu aceea din Sofia, în fine chiar localitatea S u c h o , patria apostolilor naţionali bulgari Kiril şi Metodi, unde se aud ultimele urme de pronunţare veche paleoslavonă/sânt cuprinse de admiraţiune pentru limba greacă, deşi nu ştiu greceşte şi nu vorbesc decât numai bulgăreşte. Numai dintre Sârbi nu sânt, pentru că, de fapt, ei nici nu există în Macedonia.

Dar dacă dintre Aromâni sânt mulţi pentru ideea grecească, există şi o bună parte dintr'înşii care sânt naţionalişti şi luptă pe toate căile pentru răspândirea culturii româneşti la toţi Aromâni. Aceşti naţionalişti n'au îmbrăţişat ideea românească din cine stie ce combinaţiuni politice, cum susţin Grecii, ci dintr'o impulsiune spontană, având la bază un strat de sentimente de iubire pentru limbă. Când în 1862 cucernicul călugăr grec Averchie de Ia mănăstirea Iviru din, Sfântul Munte, cu prilejul defilării armatei române înaintea Domnitorului, uimit de mersul marţial al ostaşului român pe care îl vedea pentru întâia data, repeziadu-se spre generalul Cr. Tell şi Cesar Baliac care însoţeau pe Cuza-Vodă, a strigat: „şi eu hiu Armân!" (şi eu sânt Român!), aceasta el n'a făcut-o decât din acelaş sentiment de iubire pentru limbă şi neam care a îndemnat şi pe primii cărturari aromâni din veacul al XVIII să scrie în aromâneşte cu slove greceşti, iar pe Aromânii de azi să îmbrăţişeze şcoala românească. Numai din tăria acelui sentiment

Aromânii, şi în special Aromânii trecuţi sub stăpânirea grecească, deşi au să se lupte cu doi vrăjmaşi: Grecii şi Aromânii cu idei greceşti, continuă să se menţină la acelaş nivel de rezistenţă naţională, cu toate că soarta i-a predestinat sa trăiască sub stăpânirea tocmai acelora, de care vroiau să se scape pentru totdeauna.

Astăzi, vorbind despre românismul din Balcani, în primul rând înţelegem pe aceşti Aromâni crescuţi de o jumătate de veac şi mai bine la şcoala română. Despre ceielalţi şi mai ales despre aceia de sub stăpânirea grecească, deocamdată nu poate îi vorba căci pentru noi care am trăit în ultimii ani printre ei şi cunoaştem mentalitatea lor, nu ne mai este ertat sa ne facem muite iluzii. Grecii au ştiut sa-i ţie sub hipnoza tradiţiei şi culturii lor înainte de întinderea dominaţiunii lor în Epir şi Macedonia, dar acum când îi au în ghearele lor! De aceea, un leac de vindecare trebue căutat pentru ceidintâi, ca să nu se prăpădească printre celelalte naţionalităţi.

Inainte vreme, când îmbucătăţirea Macedoniei părea inevitabilă şi razleţirea elementului aromânesc era privit cu aceiaşi îngrijorare şi mâhnire sufleteasca caşi acum, singurul mijloc de scăpare de naufragiul naţional ce ameninţa, era salvarea cel puţin, o regiune iocuita de Aromâni, unde ei erau sălăşluiţi în mase mai compacte Aceasta nu putea îi alta decât aceea situată în Epir, între oraşele I a ni na, A m i ÎI c i u (Meţovo) G r e b e n a şi muntele Gramoste. In această regiune se găsesc presărate 38 de orăşele, târguri şi sate mari toate cu o populatie românesca ca: Aminciu, Grebena Samarina, Avdela, Perivoii. Crania, Labaniţa, Siracu, Leşniţa, Breaza, Turia etc. Prijeluj cel mai nimerit pentru aceasta era crearea noului stat Albanez. Aromânii nădăjduiau că, odată cu fixarea frontierii Albaniei, congresul de la Londra era sa ţină seama de cererea lor şi prin urmare era şa admită trecerea regiunei în chestiune, situată la partea de' miazăzi a Albaniei, în Albania, nu spre a forma un stat Albano-român, după cum în mod absurd pretindeau unii, ci să-şi aibă şi ei un colţ al lor cu o administraţie şi şcoală autonomă, fărâ vre-.o stânjenire de afara.

In împrejurările acelea era tot ce se putea face pentru românismul din Balcani, mai ales ca Aromânii stand în c e l e mai bune legături cu Albanezii şi, fiind superiori acestora şi în comerţ ca şi în cultură, puteau îi de o utilitate nepreţuita pentru noul stat albanez. Guvernul român chiar intervenise în acest sens pe lângă congresul din Londra, după cum se poate vedea din „Cartea Verde" publicată după încheerea tratatului din Bucureşti. Cu toate acestea, nu s'a putut face nimic, căci Grecia victorioasă în războiul Balcanic, cauta, daca era cu putinţa, sa ocupe Albania de Sud, nu să cedeze Albaniei, care nu făcuse nimic pentru emanciparea ei de sub dominaţiunea turcească, partea de miază noapte a Epirului.

Dar dacă Aromânii nu reuşiseră să fie incorporaţi la statul albanez, în schimb, venea tratatul de la Bucureşti în care îşi puneau toată nădejdea. Si de fapt clauzele ce cuprindea privitor la Aromâni le-ar îi îndulcit foarte mult situaţia, dacă guvernul român s'ar fi ţinut tare, cerând dela început aplicarea lor. După acel tratat, Aromânii căpătau autonomia şcolară şi mal ales religioasă, cu două locuri pentru episcopi. Pentru un popor religios, cum sunt Aromânii,
partea din urmă punea capăt atâtor» suferinţe provenite de pe urmă lipsei de preoţi. Dar şi de astă dată nenorocirea Aromânilor a fost că guvernul român era prea ocupat cu Cadrilaierul, ca să îi avut timpul necesar să se ocupe şi de soarta Aromânilor.

„Macedonia pentru noi este Cadrilaterul" era refrenul ce se cânta Aromânilor şi mi s'a repetat şi mie Ia Ministerul Afacerilor Sfăine din Bucureşti. In condiţiunile acestea, locurile pentru cei doi episcopi nu numai că au rămas fictive, dar nici că s'au ocupat măcar de ele. Cu această din urmă desiluzie, cauza românească din Balcani, era condamnată. La aceasta s'a mai adăugat şi dezastrul provocat de marele războiu pentru viaţa economică a Aromânilor şi pentru şcoală: acolo unde numai cu trei patru ani înainte lumina soarele culturii româneşti in Orient, cu un liceu clasic şi cu o şcoală normală şi profesională de fete, Bitolia, astăzi nu se vâd decât ruine.

Aromânii răspândiţi, dascălii după ce au fost deportaţi în Bulgaria unde au suferit mizeriile unei captivităţi barbare, neavând la ce să se mai întoarcă pe ia vetrele lor rase din temelii, au rămas în Ţară. Numai Aromânilor din Grecia le-a mers mai bine întru cât n'au avut să sufere nimic de pe urma marelui răsboiu, dar şi acolo şcoala vegetează. In condiţiunile acestea, pentru salvarea rămăşiţelor de românism în Balcani, nu rămân decât numai două căi: sau să reînceapă din nou activitatea şcolară secondată de biserică, pentru care, de data aceasta trebue ;să se îngrijească şi de trimiterea şefilor religioşi, sau să li se spună Aromânilor că, acum când fraţii lor mai mari au ajuns la 'apogeul măririi, nu mai pot să se ocupe de dânşii şi atunci să li se facă toate înlesnirile ca să vină în Ţară, treptat, şi numai aceia care ar vroi să primească aceasta.

Desigur că dintre aceste două căi, ceadântâi este aceea care stă la inima fiecărui Aromân. Cum să capituleze Aromânii, după atâtea lupte înverşunate duse pe tărâmul naţional, acum când România Mare este chemată să joace rolul preponderent în Balcani? Este o întrebare ce trebue să şi-o pună ori şi cine care este pătruns de nestatornicia lucrurilor din Balcani." Şi cu toate acestea, când cineva cunoaste greutăţile cu care are de luptat statul român pentru consolidarea patriei mărite, când, pe lângă aceasta mai ştie că nu sunt nici oameni cu priceperea lucrurilor din Balcani, — dovezi avem destule: şi că dacă ar îi să înceapă, totul are să se facă numai de mântuială, atunci pentru ori care om cuminte, lucrul cel mai bun este sa nu ajungă lucrurile la o nouă desiluzie.

Th. Căpidan, Cluj, VI, 1920.

In imagine aromânce din Cadrilater

***

Cadrilaterul sau Dobrogea de sud, anexata de catre România dupa al doilea razboi balcanic, în 1913, si retrocedata Bulgariei în 1940, a reprezentat pentru mai bine de 25 de ani o Aromânie în miniatura.
Aproximativ 35.000 aromâni si valahi megleniti veniti din sudul Bulgariei, Grecia de nord, sudul Regatului sârbilor, croatilor si slovenilor si sudul Albaniei, reprezentand insa nu mai mult de 10% din aromâni din Peninsula Balcanica, au fost împroprietariti in Cadrilater între 1925 si 1933, ei devenind cu aceasi ocazie cetateni români, Constitutia din 1923 nepermitând colonizarea cetatenilor straini.

Aici,daca românii din Vechiul regat au fost speriati de incursiunile comitagiilor bulgari si au sfârsit prin a pleca din Cadrilater, aromânii în schimb au ramas, s-au organizat si au luptat

In 1940, când prin Tratatul de la Craiova de la 7 septembrie Cadrilaterul este cedat Bulgariei (ca urmare indirectă a presiunilor politice germane asupra guvernului român), in jur de 25.000 de familii dintre care 18.000 de familii aromâne erau evacuate în judetele Constanta si Tulcea. Unele se vor instala în casele lasate de bulgari sau nemti, evacuati la rândul lor, altii se vor refugia în Moldova sau în Banat si de acolo vor ajunge în Baragan.(Ion Coja)
aurel

Bild 44 von 54 (09.02.2018) - original



0 Kommentare

Bitte alle mit * markierten Felder ausfüllen
9999
Benachrichtigung bei neuen Kommentaren