Despre Dobrogea cu nostalgie, dragoste şi speranţă ...
  • Imaginea anterioară
  • Prezentare generală
  • Urmatoarea imagine
Sfinţenia unui templu

Un nou subiect de conversaţie, puţin obicinuit la noi înainte de războiu, e primit în tot mai multe familii intelectuale dela noi: divorţurile. Aproape nu treci printr'un oraş cu populaţie românească, în care, poftit fiind la un prânz, sănu auzi vorbindu-se despre acest subiect. In centrele mai mari el a ajuns aproape banal.

Odată cu înfăptuirea României mari,dincoace de Carpaţi a început un adevărat exod al clasei noastre intelectuale, şi într'o măsură destul de însemnată', a clasei noastre ţărăneşti. Dela sate la orăşele, dela acestea la oraşe, dela oraşe mai mari la centrele de judeţ, şi în măsură mai mică, dela acestea la capitală. Notari, subnotari, au ajuns pretori, primpretori, în administraţiile judeţene sau în administraţii financiare; învăţătorii dela sate au ajuns revizori sau învăţători la şcolile de stat dela oraş; un număr însemnat de preoţi au trecut în administraţie. Advocaţi au ajuns şefi de oficii mari, prefecţi, deputaţi etc. O parte destul de însemnată dintre ţăranii cărturari ai satelor, oameni mai tineri sau chiar feciori, au trecut în jandarmerie, la căile ferate, în serviciul de poliţie al oraşelor. Lin adevărat exod dela periferii spre centru. Un exod în mare parte necesar şi folositor, atât pentru naţionalizarea serviciilor publice, cât şi pentru a da un colorit mai românesc oraşelor atât de străine dela noi.

Este adevărat că afară de aceste necesităţi de ordin naţional, au mai contribuit şi alte motive la pornirea exodului dela sate spre oraşe: obicinuinţele nefaste câştigate în vremea războiului mondial.
De pildă: mulţi dintre intelectualii satelor care au făcut trei-patru ani pe fronturile de luptă cu grade de ofiţer, au crezut -că nu se vor mai simţi bine în slujba grea de mai înainte. S'au obicinuit cu aşa numita „societate", cu nevoile unei civilizaţii oare moleşesc atât de curând caracterul, cu traiul bun, cu servicii, dar mai ales cu bani mulţi. Chiar dintre feciorii sau bărbaţii tineri ai satelor, ceice au făcut treipatru ani de războiu, iar alţii cincişase ani neîntrerupţi de armată, n'au mai simţit nici o plăcere să se apuce de slugărit, dupăce au venit la vatră. Ei au dat contingentul cel mai mare al emigranţilor Ia oraşe. Societatea aceasta e în continuă fierbere, ca la o nouă aşezare, cum e şi firesc, dar ceeace e adânc regretabil e faptul că în fierberea aceasta evaporează tocmai principiile cele mai sănătoase care au dat tăria vechilor aşezări din care au plecat. In atingere cu civilizaţia mulţi dintre nouii descălecaţi cred că fac lucrul cel mai potrivit cu noua lor poziţie socială.

Când se desbracă de haina tradiţionalei ţineri la legi şi datini, la lucrurile sfinte. Dintre aceste lucruri sfinte cel mai pângărit ieasă din anii acestor noui aşezări, templul căsătoriei. La noi în Ardeal deşi nu s'a putut vorbi înainte de războiu de o austeritate engleză sau italiană în ce priveşte sfinţenia căsătoriei, totuşi se puteau număra pe degete divorţurile din clasele intelectuale din scurgerea unui an, şi adeseori n'aveai ce număra pe degetele dela amândouă manile.

Erau regiuni întregi unde treceau decenii fără a se pomeni de divorţ atât în clasele intelectuale cât şi în cele ţăiăneşti. Azi lucrurile s'au schimbat. Războiul a adus distrugerea multor căsnicii ţărăneşti, iar exodul la oraşe a svârlit sămânţa descompunerii morale în multe căsnicii de ale intelectualilor. Şi ici şi dincolo auzi că fie bărbatul, fie femeia „nu mai poate suporta traiul împreună", şi e silit să „dea divorţ". Bărbatul, în cele mai multe cazuri, nu-şi mai crede soţia potrivită să „reprezinte" familia în noua ipostasă socială. Era bună la sate, la un orăşel mai mic, când poziţia lui socială nu însemna nimic. Dar acum? Femeile eşite proaspăt la oraş sunt ameţite de lux şi de ocazia păcatului prea rară, ori cu totul absentă, la sate, sau în orăşele mai mici. Buna mentalitate patriarhală de odată care vedea în căsătorie un templu sfânt, e atinsă şi ruinată într'o clipă de atingerea... civilizaţiei dela oraş, de pildă pe care o au subt ochi. Familii în care bărbatul şi femeia au trăit zece ani ori şi mai mulţi în desăvârşită înţelegere şi credinţă, se distramă.

Suntem în pragul unei plăgi sociale care nu a ros până azi la temeliile morale ale familiei româneşti de dincoace de Carpaţi. Sfinţenia căsătoriei începe să nu fie mai apreciată decât celelalte lucruri sfinte: în toate e o năvală spre „lumea bună", o năvală, de multe ori, „din principiu", pentru a dovedi gradul de... civilizaţie. Cei mai mulţi dintre cei cu divorţul la noi sunt tipuri bune de condeiul unui Caragiale. Sunt ridicoli si ar fi vrednici de ironia cea mai muşcătoare. Numai cât mai mult decât de material de satiră, neamul nostru are azi nevoe de un material omenesc sănătos, şi e o primejdie naţională să se corupă şi cel bun în loc de a se regenera şi cel pornit spre descompunere. Societatea noastră, ea însăşi, are datoria de a opri în prag aceasta primejdie ce ameninţă cu distrugere familia, şi prin ea, tăria vieţii morale a neamului.

COSINZEANA, 25 FEBRUARlE 1923

In imagine dobrogeni in jurul anilor 1920
aurel

Imaginea 52 din 127 (16.02.2018) - original



0 Comentarii

Toate câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
9999
Anunţă-mă când apar comentarii noi