About Dobrogea with nostalgia, love and hope ...
  • Previous image
  • Preview
  • Next image
La mare

Pe-o arsita ce cade de sus ca o pedeapsa, parasim Mangalia unde luaserarn dejunul subt niste arcade de lemn, servind mai mult noi insine ca ospat celor mai nesuferite dintre gaze - o parasim, apucand calea ce merge catra Sud, inspre Caliacra si Balcic. Trei automobile ce tarasc dupa ele cate o lunga coada de colb rascolit, gonesc pe un drum cafeniu de tara, strabatand vertical aceasta Dobroge arida, unde petecul de umbra e mai rar ca un diamant. Unde sunt peisagiile umede si impadurite din alte regiuni ale tarii?! Pe aici  e uscaciune, iti vine sa zici desert, de n'ar fi, cat tine zarea, sirele de stoguri, care marturisesc ca fertilitatea nu lipseste chiar in gradul care  ne-ar parea. Totusi impresia de dezolare starueste inainte si privelistea ar fi ucigatoare, de nu s'ar ivi la orizont pamantul c'o, dunga de albastru siniliu, marea, care ne intovaraseste in cursa noastra, la o distanta care-o tine aproape mereu in vaz.

Marea! Fara sa ne poata ajunge cu briza ei racoroasa, ne insenineaza totusi sufletul cu coloarea ei linistitoare !

O privisem vreme indeIungata, din diferite puncte ale coastei. Dela Constanta, dela Techir-Ghiol, in sfiirsit de pe digul Mangaliei, de unde
e par'ca si mai frumoasa, infatisand ochilor un albastru sincer, intens si necorcit de veleitati de verde sau de reflecte metalice. Albastrul asa cum l-a facut Dumnezeu, cand a vrut sa-l deosebeasca bine de orice alts culoare !

Acum marea e mai departe, dar asteptam  momentul cand ne vom apropia iarasi de dansa, la un deget de valurile ei mai avansate...
Calatorim inca o ora-doua in aceleasi conditii de arsita salbateca, prea putin indulcita de vantul masinii. La un moment dunga albastra se scufunda subt orizont si nu se mai vede nicaieri decat intinderea pustie a parnantului, pana la un loc interesanta prin acele gheburi curioase, prin acele movile, care dupa unii ar fi morminte seculare, dupa altii vechi posturi de observatie.

De, partea marii disparute se rotunjeste insa un ochiu de apa, albastru-spalacit. Este un lac vestit prin tezaurul sau de raci, si anunta Șabla, cea dintaiu asezare dela Mangalia in jos.
Dupa putin intram in aceasta localitate, in care tenacitatea bulgareasca va avea pe viitor sä lupte cu colonistii din Macedonia. Un sat respingator prin intreaga lui infatisare : case de culoarea noroiului adevarate temniti cu ferestruici liliputane  suite linga acoperis ograzi fara urma de gradina si inconjurate de ziduri facute din bolovani necimentati. In sfarsit scapam din cuprinsul acestei asezari asiatice si esiti din nou in campul fara case, avem impresia binefacatoare a unui liman... Dela Șalba apucam oblic spre mare. Terenul se paveaza incomod si obositor cu sfaramaturi de stanca, infipte solid in pamant. Automobilele se opresc si trebue sa strabatem cu piciorul o lungs panta pietroasa,  subt sagetile unui soare ce nu se da batut. Niciodata n'a fost mai asteptata aparitia marii, care in sfarsit, soseste prietenoasa, inconjurandu-ne, caci mare e la stanga, mare e si la dreapta, fiindca pamantul pe care avansam este o limba  inaintata in nemarginirea apelor, e capul Caliacra. Un far care domina prapastia malului, se 'nalta ca un drapel de cucerire in lupta dintre elemente.

De-acum linia calatoriei noastre se incovoae ca marea, urmand curba golfului de argint..
Si numele este bine dat, caci albastrul inchis de mai inainte, in aceasta adanca scobitura se preface intr'o imensa oglinda luminoasa...

Dupa o scurta oprire in Cavarna care poseda mai mult confort de cat Șalba, insa nici o nota personala, fie chiar una respingatoare, pornim intins catra Balcic. El ne va despagubi boereste de toate neplacerile suferite. Pana acolo, aceiasi carare prafuita, la nivelul campiei monotone.

Insa soarele e mai putin fierbinte, iar  lumina lui capata clipa cu clipa tonurile rosiatice ale declinului. Marea ne este dosita de un  usor parapet -cu pretentii crescande de colina.
La un moment dat obstacolul se curma, lasandu-ne sa privim minunata priveliste a capului Caliacrei, care vazut din dephrtare, pe fondul lui de safir, pare un pamant al fagaduintii, din care totusi n'am 'stiut doua ceasuri mai devreme cum sä plecAm mai repede...

Dupa o cotire inspre stanga, masinele franeaza pentru a nu se prabusi In valea abrupta unde scoboara drumul prefacut in sosea. Abea acum ne dam seama cat de sus ajunsem de-asupra nivelului marii. Incep sa se iveasca locuinte. Sunt cele dintaiu case ale Balcicului, care descinde pe trepte pitoresti pana jos, la mare.

In interior, Balcicul este o tesatura de uliti intortochiate, orientale. Are insa cateva edificii frumoase, catarate indraznet pe coasta, si mai ales te stramuta indata in feerica lume a povestilor, cele cateva minarete ce se inalta elegante in vazduh. Fara sä mai pomenesc de ceiace data n'ar fi, nici Balcicul n'ar mai fi aceia ce este, - podelele usor clatinate ale marii azurii, care intinzandu-se in adancurile departarii, taie cu o brazda perfect rectilinie albastrul mai decolorat al cerului.

Daca marea e frumoasa s'o privesti din Balcic, nu mai putin Balcicul castiga suta in suta sa-1 privesti de pe mare. Dela aceasta distanta neregularitatile lui dispar, locurile sale virane se implinesc, edificiile se aliniaza intr'o splendida serie de etaje ce se ridica dela suprafata apei, pang in varful coastei. Ne grabim pana nu se intuneca sa facem o raita cu barcile sa contemplam amfiteatrul orasului dela o departare de tarm. Soarele isi facea cele din urma impachetari de raze, apunand, din nefericire nu in mare pentru a o asocia pe aceasta la apoteoza asfintirii, ci de partea uscatului.

Din mare va rasari insa luna, dar care, flind desavarsit rotunda In seara aceasta, va mai intarzia putin. Suntem nevoiti sa renuntam a-i  saluta aparitia de pe apa sau macar de-a fi prezenti pe tarm, trebuind a ne ocupa scaunele la un banchet in gradina publica a orasului. O vom privi mai tarziu, cand va revarsa de sus cascade abundente de lumina, impanzind nemarginirea marii, de aur si de vraja. Deocamdata ne zorim a ne intoarce la mal, folosindu-ne de distanta ce inca mai ramane, pentru a ne umple privirea si sufletul de privelistea mareata, care scade pe masura ce ne apropiem...

In sunet de muzica militara suim treptele de piatra, care conduc pe terasele gradinii publice,-- despre care se spune c'ar fi fost pe vremuri parcul unui beiu cu multe cadane. In fund, intr'un fel de galerie deschisa, se desira o masa imbelsugata. Ne isbesc printre alte  tipsii incarcate, acelea pe care se inalta movile rosii de coloarea tomatelor, dar care nu sant de cat farfurli cu raci de Sabla, adusi gramezi in cinstea noastra. Oaspetii se napustesc cu atata  pofta asupra acestei mancari suculente, ca multa vreme nu se aude nimica din obisnuita galagie a meselor cu lume multa.

Incepura tocmai discursurile, cand cineva ma invita sa privesc spre stanga, printr'un luminis al crangului. Feerie ! Luna se vedea rotunda in departare, domnind peste o mare care scotea vapai. Ai fi zis un decor de teatru, o panza superba de rnaestru ! Cad acesta e paradoxul : o pictura e atunci desavarsita cand o confunzi cu insasi natura, iar un peisagiu al naturii, atunci cand iti vine sa zici el e pictat ! Paradox aparent fireste, cand stai si to gandesti ca o conditie a operei de arta e sa nu fie artificiala si un adaos de valoare al frumusetilor naturii e sa para aranjate de-o mana de artist !

A doua zi, de dimineatA, coborim iarasi la tarm, cercetand cateva colturi mai reputate si vizitand intre altele vila ce si-o construeste regina Romaniei, dupa indicatiile Ei. In afara de cateva note orientale, printre care un turn in forma de minaret, e acelasi stil ca si la Bran sau Cotroceni, un amestec original de elemente romanesti si bizantine, un stil care ar putea sa reprezinte un inceput de epoca in arhitectura si mobilierul nostru, deoarece cu toate elernentele imprumutate, ansamblul este tot nou si personal.

La mal de tot, aproape de framantarea valurilor, dedesubtul unui arbor secular, oblic ca turnul dela Pisa, regina si-a instalat un jeţ de  piatra, parc'ar fi tronul depe care imparteau  judecala, in mijlocul naturii, voevozii si stapanii de demult... Acum e locul de visare al unei domnite artiste, din care poate ca si judeca cateodata, fart sanctiunile de odinioara, lucrurile si oamenii in mijlocul carora i-a fost dat sa vietuiasea...

Sfarsind cu cercetarea ungherelor mai frumoase imi atintesc  iarasi privirea asupra marii infinite. Aceia§i intindere fara de hotare, aceleasi serii de valuri care se imbrancesc pana la tarm, aceiasi poveste monotona care repeta aceleasi episoade si care dela o vreme nu-mi mai spune nimic....

IOAN PETROVICI, 1928
aurel

Image 114 out of 127 (15.05.2018) - original



0 Comments

Required all fields marked with *
9999
Notification when new comments