About Dobrogea with nostalgia, love and hope ...
  • Previous image
  • Preview
  • Next image
CARAMURAT (Mihail Kogalniceanu)

(Despre  istoricul comunei prezint aici  o intreaga monografie din anul 1935 cu autor necunoscut, care nu se lasa prescurtata. Cei care au rabdarea s-o citeasca vor afla despre arabii, nemtii sau tatarii din Caramurat si obiceiurile lor, de ce musulmanii isi inmormanteaza femeile mai adanc decat barbatii, despre bairak si in general o multime de amanunte despre Dobrogea veche.)

ISTORIC

Numele. Pe şoseaua Constanta – Carol I., la depărtare de 25 kilometri de capitala Dobrogei, într-o regiune unde specificul provinciei dintre Dunăre şi Mare se înfăţişează în toate culorile caracteristice, întâlnim satul Caramurat, astăzi numit oficial Ferdinand I.

Vechea numire a satului, îşi are originea ei străveche, legată de numele celui dintâi stăpânitor al Tătarilor, stabiliţi pe locurile cuprinse în patrimoniul comunei Murat cel Negru, (Cara Murat) după tradiţia păstrată din generaţie în generaţie, între Tătarii care populează încă o aripă a satului, a întemeiat cele dintâi aşezări statornice ale familiilor de sub conducerea sa şi după obiceiurile vremii, înfăptuirea a rămas să-i poarte numele, timpuri îndelungate. (Tot astfel şi-au dobândit numele, cu secole în urmă, comunele: Caraomer, Cară-Nasuf şi alte localităţi dobrogene, fapt ce întăreşte şi mai mult presupunerea că obiceiul – comun de altfel, la aproape toate neamurile – era practicat de cei dintâi musulmani aşezaţi în Dobrogea).

Murat cel Negru, întemeietorul satului, a rămas până la moarte conducătorul familiilor aşezate după toate probabilităţile, spre Apus de şoseaua ce străbate satul Ferdinand I., adevăr ce se confirmă şi de tradiţia care pretinde că primul stăpânitor de aici, e îngropat la punctul denumit «Movila». Cu privire la însuşirile ce caracterizau pe Murat cel Negru, tradiţia e aproape neştiutoare. Se pretinde că Murat ar fi fost negru la suflet şi de aceea i s-ar fi adăugat la nume calificativul cunoscut. Înclinăm a crede însă contrariul şi anume, că acest calificativ; era de natură fiziologică. Murat, a fost în acest caz un tătar voinic cu faţa bronzată de soare şi crăpată de vânt. Înfăptuirea lui Murat avea la bază o pornire generoasă, altruistă, prin faptul că asigura adăpost şi bună stare supuşilor săi, ceea ce ar fi cu neputinţă să  conceapă  sufletul negru.

Vechime. Bătrânii cari îşi trag obârşia din familii vechi de tătari rămase pe meleagurile ţinutului, informează cu amănunte adeseori laconice, că Tătarii lui Murat, s-ar fi stabilit în Dobrogea, odată cu cele dintâi triburi emigrate din Crimeea şi statornicite dincoace de Dunăre.
Fireşte, din spusele lor e greu de reţinut vre-o dată precisă, întru-cât ei nu cunosc evenimente ori fapte de seamă legate de aceste emigrări şi în legătură cu tribul Iui Murat.
Apelând la mărturia datelor ştiinţifice, pentru stabilirea vechimii satului Ferdinand I., găsim prea puţine fapte elocvente, totuşi se pot face precizări aproximative, după constatările călătorului arab Eulia Celibi, care cu trei veacuri în urmă a cutreierat ţinuturile dobrogene.

Acum 300 de ani. Eulia Celibi, în drumul său dinspre Tulcea spre Mangalia a poposit într-un sat cu locuitori gospodari şi cu buna stare. A fost bine primit şi ospătat cu carne de mânz şi kâmâz*). Satul avea o mare întindere, cuprindea patru mahalale, cu patru geamii şi avea un număr însemnat de prăvălii.
Acest sat, cu locuitori, de originea cărora nu ni se spune nimic, se numea Caramurat. Toate elementele din datele călătorului arab, ne duc la concluzia că satul Caramurat de acum 300 de ani, era locuit de tătari, deoarece turcii nu mănâncă carne de mânz şi Kâmâz-ul e băutura tătarului. Ipoteza că ar fi putut exista un alt sat, în altă regiune, cu numirea celui de astăzi, e neîntemeiată, întru-cât nici tradiţia şi nici cercetările ce s-au făcut, n-au pomenit vre-odată de această chestiune.
Aşa dar, acum trei sute de ani, Caramurat-ul era o comună de seamă, cu locuitori bine înstăriţi şi cu o oarecare organizaţie indicând un grad de civilizaţie remarcabil. Comparând aceste date cu faptele istorice, s-ar putea afirma că cele dintâi aşezări stabile s-au făcut aici acum patru sute cincizeci, cinci sute de ani, de către triburile tătare.

Tătarii din Caramurat, au stăpânit întinderi mari de pământ şi nu numai cât cuprindeau vecinătăţile satului, ci până în depărtări, spre satele ocupate vremelnic sau în mod stabil de alte triburi. Aveau conducătorul lor, numit Muhtar, adică primar, care avea asupra locuitorilor, putere aproape absolută. Se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor, în speciala a cailor, care le furnizau carnea şi laptele nelipsit de pe mesele cele mai modeste.
Teritoriul ocupat a fost stăpânit de tătari, până spre sfârşitul veacului al XIX-lea când, pe la anii 1877-80, apar cei dintâi colonişti transcarpatini, Mocanii, care inaugurează perioada plină de prosperitate a stăpânirii româneşti.

Cerchezii. Unii cercetători ai vechilor aşezării dobrogene, pretind că înainte cu două sute  de ani, numit Ceair*)   din vecinătatea cartierului tătăresc ale râtului, ar fi fost populat de Cerchezi. Tradiţia n-a păstrat date cu privire la existenta şi viata Cerchezilor în locul mei Urmele de cenuşă, cioburi şi vetre de foc, care se găsesc astăzi din abundentă, în locurile arătate, dovedesc că într-adevăr s-au înfiinţat şi au dăinuit acolo aşezări de Cerchezi, însă acestea n-au avut durată. Cerchezii, vânturătorii stepelor au plecat mai departe spre Apus, ori Miază-zi,   fără  a fi timpul unor înjghebări de gospodării trainice. Fapt ce atesta că în preajma anilor 1870-72, în Caramurat nu mai trăia decât un singur Cerchez, anume Asan Abdulah, ultimul din neamul său de pribegi.

Alte neamuri. Înainte de  1877, în Caramurat, trăiau şi câteva familii de Arabi. Unii dintre ei aveau înfăţişarea exotică de negri africani.
Arabii cultivau şi ei pământul şi pe câmpiile cu i| ogoare, cămilele lor prinse la tânjala plugului rudimentar contrastau pitoresc cu caii Tătarilor.

Hogea Bektimir din Caramurat, fiul ultimului primar din neamul crimeian, ne povesteşte că cu mulţi ani înainte de era stabilit în Caramurat şi un mocan secelean cu numele Oprea, om avut şi cu mare trecere în rândurile Tătarilor.

Mocanii şi Nemţii. Mocanii, s-au aşezat în Caramurat între anii 1879-1880, cam în acelaşi timp cu câteva familii de Nemţii, care au venit din Crasna,   judeţul Cetatea Albă. Cele dintâi familii de mocani stabilite la Caramurat, au fost ale transilvănenilor: Vasile Popa şi Niculae
Au urmat apoi: Moş Blebea cu o întreagă colonie, Nea Fleşeru , Ion Moroianu, Bulhăreanu,  Radu   Ceauş,   Ion …caşu, Jiga Gheorghe şi Dragomir Roşu. Nu mult după s-au stabilit aici: Petcu Sassu, Bucur Teşeleanu şi ceilalţi seceleni, care au colonizat terenurile disponibile.   După ani de la începuturile colonizării, Caramurat-ul   devine mocănesc, cu gospodării bine înjghebate şi oameni harnici plini de energie

Iată cum evocă Octavian Moroianu, o întâmplare din timpurile colonizării Caramurat-ului, un fapt de natură să dea o impresie clară asupra stărilor de lucruri din vremea aceea.
“ Eram trimis de tatăl meu, să găsesc terenuri dimineaţă pentru oi, să strâng fânul trebuincios, urmând ca în primăvara anului 1880 să  venim  cu oile  şi  ciobanii arabagii, unde mă stabilisem, am plecat la Medgidia, centrul Mocanilor, să cer sfaturi şi îndrumări. Pe timpul acela oile se stingeau pe capete de cârceag, boală ce se ivea - zice-se - deoarece pământurile dobrogene, nu erau cultivate. La Medgi-dia, mi s-a spus:
- Du-te băiatule la Caramurat, acolo e loc bun. Oile nu mor de cârceag şi găseşti din belşug iarbă şi pământ.
Aşa am făcut. La Caramurat, m-am învoit cu Tătarii şi a doua zi am pus paru' în coasta din spre Apus şi acolo am tras întâia brazdă în pământul roditor. În primăvară apoi, în ziua celor patruzeci de mucenici, au venit toţi ai noştri şi am durat aşezarea care a rămas până astăzi.”

Din povestirea lui O. Moroianu, se pot deduce aprecieri preţioase. Regiunea Caramurat-ului era preţuită de mocani, fiind prielnică traiului vitelor şi având terenuri fertile. Totuşi proprietarii de oi nu şi-au putut pune la adăpost avutul de furia epizootiei, până la descoperirea cauzelor boalei. Astfel, la început, Petcu Sassu a pierdut 4.500 de oi, Chitu Alexe 6.000 de oi, iar un basarabean cu turme numeroase, anume Aleuca, 15.000 de oi.

Primii colonişti români, care s-au aşezat în comună îndată ce s-au oferit posibilităţi prielnice, au găsit stabilite în Caramurat 5, 6 familii de Nemţii basarabeni, care ocupau partea de răsărit a satului.
Aceste familii plecate din regiunea Cetatea Albă, din cauza lipsei de pământ, au făcut învoieli cu tătarii, ocupând teren relativ puţin, întru-cât nu aveau îndeletnicirea creşterii turmelor de oi. Familiile: August Seni, lohan Rujanschi, Petre Rujanschi, Petre Arnold, N. Ketz şi Anton Ternes, se socotesc prin urmare, fondatoarele cartierului nemţesc din Caramurat.
Bătrânul Ternes Carol, din Caramurat, ne spune că în 1877 s-au stabilit în sat 10 familii de nemţi.
După anexarea Dobrogei la Regatul României, au venit alte 25 de familii, apoi în anii următori, atraşi de privilegiile acordate şi de avantajele pe care le oferea noul loc de aşezare, au venit şi ceilalţi colonişti basarabeni. Satul avea în timpul acesta o conducere şi o administraţie românească.
Coloniştii germani au fost bine primiţi şi s-au bucurat de toate înlesnirile.
De menţionat faptul că nu se pomeneşte de existenta elementului bulgar în cuprinsul Caramurat-ului. Foarte probabil că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe coasta dinspre Apus, la o mică depărtare de Caramurat erau aşezate câteva târle bulgăreşti (Hagigabar).
Tătarii în spusele lor remarcă acest lucru şi precizează că erau în număr de patru, sau cinci. Aceştia au plecat spre alte meleaguri, înainte de războiul Independentei. Cei dintâi colonişti români au mai găsit aici o singură târlă, care s-a îndreptat spre graniţă îndată după stabilirea acestora. În orice caz Bulgarii n-au lăsat nici o urmă din care să se poată deduce că ar fi trăit vreme mai îndelungată în Caramurat.

Autori şi scrieri. În volumul «Judeţul Constanta in anii 1916 şi 1922-23», d-1 profesor N. T. Negulescu, precizează că satul Caramurat a fost înfiinţat pe timpul dominaţiei otomane de către tătarii şi cerchezii veniţi din Crimeea. Faptul nu pare verosimil, pentru motivul că tătarii nu au venit odată cu Cerchezii care şi-au făcut apariţia mult mai târziu, apoi, după cum am arătat, conducătorul celui dintâi trib tătăresc aşezat în această regiune, nu avea nimic cu cerchezii. In acelaşi istoric găsim menţiunea că Cerchezii au emigrat din Caramurat în timpul războiului din 1877-78. Bunele intenţiuni ale autorului au fost înşelate de informaţi eronate, intru-cât în preajma anilor 1877-78, în Caramurat nu se mai găsea decât un singur Cerchez, după nume Asan Abdulah, iar despre ascendenţii acestuia se spunea pe vremea aceea că nu se mai cunoaşte nici un amănunt — şi de decenii întregi — prin partea locului nu se mai vorbea de Cerchezi.

Autori germani despre Nemţii  din Caramurat
In studiul: «Die deufschen Dorfer» din lucrarea „Bilder aus der Dobrudcha” alcătuită în anul 1918, autorul acestuia, Dr. Paul Traeger, spune următoarele, cu privire la colonizarea nemţilor în Caramurat:
aurel

Image 127 out of 127 (08.06.2018) - original



0 Comments

Required all fields marked with *
9999
Notification when new comments