Despre Dobrogea cu nostalgie, dragoste şi speranţă ...
  • Imaginea anterioară
  • Prezentare generală
  • Urmatoarea imagine
HADIGE

Pe vremuri, când călătoriam în lungul şi latul Dobrogei, poposiam uneori prin câtun sat tătăresc. Astăzi, caracterul acestor sate s'a pierdut, unii dintre locuitori emigrând în Anatolia şi colonişti români aşezându- se în locul lor. Sate curat tătăreşti n'au mai rămas, totuşi în multe comune se mai păstrează vechiul nucleu tătăresc, lesne de recunoscut, pentru orice călător. Fără nici o grijă de aliniere, fără vreo preocupare estetică, casele tătăreşti par aşezate l a voia întâmplării ; rare ori găseşti curte îngrădită; o lipsă vădită de vegetaţie şi plantaţiuni . S'ar crede că aceşti oameni n u simt nevoe de frăgezime şi umbră ; doar câte un salcâm pe ici şi colo, se întrece în înălţime cu minaretul de lemn sau d e piatră al geamiei. Unele case sunt construite din piatră, dar cele mai multe din „kirpici", un fel de cărămidă de lut amestecat cu pae şi uscat la soare, acoperişul fiind de pae, sau, dacă se găseşte vreo baltă în apropiere, din stuf.

Aproape nici o mobilă în interiorul caselor, afară de nişte saltele de pae (sedir), înşiruite dealungul pereţilor, iar pe aceste saltele fiind aşternute nişte perne mari (mendir) şi alte perne mai mici (iastăc) cusute din stambă, sau din tulpan brodat. Pe pereţi nişte scoarţe (Kilim), ousutări sau batiste brodate (eevre), pe jos rogojini (hasăr) şi u n mic scăunaş (cusin) ce serveşte în loc de masă şi pe care se aşează o tavă de aramă cositorită (saan) cu de ale mâncării. împrejurul acestei mesuţe prânzesc tătarii, aşezându-se pe jos, cu picioarele încrucişate, turceşte, cum numim noi. Hrana lor obicinuită e o mâncare de carne, mai mult de oaie, cu pilaf şi diferite aluaturi (börec), iar pâinea lor e făcută din făină de orz.

Tătarii sunt vii, isteţi şi inteligenţi şi se deosebesc de turcii din sud, printr 'o mai mare uşurinţă de adaptare la civilizaţie. Ei sunt descendenţi ai triburilor lui Gengis-Han, stăpânitorii de pe vremuri ai întregii Rusii de miazăzi, de unde unii dintre ei au trecut mai târziu în Dobrogea, ultima lor aşezare fiind de pe vremea războiului Crimeii. Păstrând obiceiurile şi tradiţiile unui popor de stepă, tătarii au o mare pasiune (merak) pentru cai (at) şi sunt dornici de alergări (iarăş). Ca şi la arabi, calul este mândria tătarului. O căruţă cu doi cai şi hamuri frumoase, însemna pe vremuri un adevărat lux şi semn de distincţie. Tătarii păstrează cântecele şi dansurile lor caracteristice aduse din Crimeea, dar cu timpul acestea s'au amestecat cu altele aduse din Turcia de călători şi pelerini. S'ar putea spune despre tătari, că sunt boemii satelor. Fantezia lor se împleteşte prin sentiment şi imaginaţie, pe un fond de senzualitate :
Ca o cracă ţi se mlădie trupul,
Eu mersul ţi-am iubit ;
Am rămas privind după tine
Şi fără foc m ' am făcut scrum.

Casabadă mor cicek,
Keövde ghiul
Benim geanâm dohru
Senin kine bac

La oraş flori albastre închise, la sat trandafiri
Inima mea e credincioasă, caută s'o cunoşti pe a ta.

Pasărea ce-ai prins-*) se p o t r i v e ş t e cu t i n e ?
Ochi negri, sprâncerne arcuite... inima ţi-e veselă ?

In ritmuri alene ce predispuneau la vis şi iubire, fetele dansau graţios, mlădiindu- şi pântecele după tresăltarea sânilor şi jocul şoldurilor; trupurile tinere se îndoiau ca o nuia, în timp ce flăcăii .delicanlâ" (sânge nebun) vrăjiţi şi cu ochii aprinşi de dorinţi, băteau din palme tactul, umplând văzduhul de cântece languroase. Toba (davul) ţinea ritmul şi o zurna (un fel de clarinet) susţinea melodia.

Cea mai frumoasă dintre dănţuitoare era Hadigé, fata cea mare a Hogei, o adolescentă sprintenă, cu figura ovală şi plinută, cu ochii căprui şi genele arcuite cu p ă r u l negru cu reflexe roşii de ,,henné". Corpul ei fără să fie grăsuţ, p ă s t r a unda formelor rotunde , inspirând iubire şi dorinţi voluptoase. Dincă, flăcău de român, feciorul meşterului olar, din acelaş sat, sta pitulat după o clae de p a e şi privea dus. I n t re Dincă şi Hadigé era o legătură de dragoste, începută mai d e mult, părinţii lor fiind vecini de casă şi de pământ (tarla). Copilărise împreună, dar de la un timp fata se ţinuse ceva mai rezervată, legea musulmană oprindu-le să apară p r e a mult în faţa bărbaţilor şi mai cu seamă a ghiaurilor; dragostea însă încolţită se aprofunda din zi în zi şi Şefica, sora mai mică a Hadigei făcea legătura între ei. Hadigé ştia ceva româneşte şi Dincă puţin tătăreşte, aşa că se foloseau de un dialect ciudat, iar când cuvintele nu-i mai ajutau, privirile lor întregeau restul. Aşteptau cu nerăbdare vara, munca câmpului, apoi secerişul, bun prilej de întâlniri pe câmp.

La ora prânzului când toată iumeà se odihnea trăgând şi un pui de somn pe câmp, Hadigé se îndepărta printre arături , iar Dincă se apropia până la poalele unui dâmb unde avea loc întâlnirea. Se aşezau pe dâmb şi se odihneau, mângâindu-se uşor, apoi muşcau din feliile unui „harbuz" (pepene verde), răcoros, după care u r m a u alte mângâieri, până ce Şefica începea să cânte o a r i e convenită şi atunci îndrăgostiţii se despărţiau. Impărtăşindu-se aşa din fiorii trupului, ei ajunseră de nu se mai puteau stăpâni fără ca să se mai vadă zilnic. Şi atunci când munca câmpului nu le mai dete prilej, ei găsiră mijlocul să se întâlnească seara, după asfinţit, print r e şirele de pae d i n curte, în care loc îşi făcuseră un culcuş, în timp ce Şefica îi păzea. Şefica iubea mult p e Hadigé, deoarece copiii orfani ai Hogei erau în grija fetei cele mari, mama vitregă fiind ursuză din fire şi n e având nici un sentiment p e n t r u copii. La o întâlnire din urmă, stând unul lângă altul, Hadigé se adresă lui Dincă:
— „Dinle beni Dinca, ghiundüz fikrimdesin, ghegede uriamda". (ştii t u că ziua nu-mi dispari din m i n t e şi noaptea din vis ?).
— Şi e u mă gândesc la tine, Hadigé.
— Ţi-am trimis un şân (răvaş de dragoste) prin Şefica, l-ai primit ?
— L-am citit, dar nu l-am înţeles, căci mai sunt multe cuvinte tătăreşti pe cari nu le înţeleg.
— Ţi-am scris : „Neolurdu şiirlerinde bulunscudim, okuduunda dudaclarână ben opeidim" (,ycă aşi vrea să fiu ascunsă în cuvinte, ca să-ţi pot săruta buzele când le citeşti").
— Ce aştepţi ?
— Oh ! dar cât sunt de aprinse.
— Buzele tale sunt răcoroase...
— Totuşi mă simt ca de foc !
- Din ochii ei picurau lacrimi şi buzele lor erau umede. Şefica începând să cânte, Hadigé se desprinse din braţele lui Dincă şi fugi p r i n t r e clăile de paie, iar Dincă se ascunse, până ce liniştea cuprinzând tot satul, el găsi u n moment potrivit să iasă din ascunzătoare şi să plece. î n t r ' o zi Hogea umblând p r i n t r e clăile de paie, observă că î n t r ' o p a r t e a unui şir, paele erau s t r i v i t e şi c ă u t â n d găsi o batistă cu motive româneşti cusute cu amici roşu. Bănuind oeva se hotărî, ca seara să stee la pândă împreună cu Geafar, fiul său. Hadigé şi Dincă veniră la întâlnire ca deobicei, Şefica sta la pândă, dar Hogea şi Geafar sărind pe neaşteptate, ea se zăpăci şi fugi de frică, fără a mai da de veste îndrăgostiţilor. Hogea se repezi la Hadigé şi luând-o de păr, o t â r â şi începu s'o bată, p e când Geafar isgoni cu furca pe feciorul de ghiaur.

Toată noaptea Hogea fu pradă necazului şi ruşinei. Tocmai fiica lui, floarea şi bucuria căminului, să-1 necinstească cu u n ghiaur ? Sfătuindu-se cu nevasta sa, care ura pe Hagidé, se înţeleseră de astă dată să m ă r i t e cu deasila pe Hagidé, cu u r â t u l Kăzâl Murat om ou avere, d i n t r ' u n sat vecin, care m auzind de frumuseţea fetei, o ceruse în câteva r â n d u r i de soţie, dar Hogea ü refuza mereu, deoarece Kăzâl Murat era mult mai în v â r s t ă decât fata. Dar de astă d a t ă totul fu hotărît.

De altfel Kăzâl Murat oferise ultima oară şi o sumă m a r e părinţilor fetei, căci la musulmani a mai rămas acest obicei care r e a m i n t e ş t e cumpărarea fetelor din vremurile vechi ; Geafar fu trimis în satul vecin să ia înţelegere cu mirele şi nunta fu sorocită p e n t r u începutul lunei următoare. In tot timpul acesta Hadigé nu eşea din casă şi plângea tăcută. Şefica totuşi aducea din când în când, câte o ştire delà Dincă, şi-i ducea în schimb câte o batistă brodată. Hadigé era ca nebună când se gândea, că a r putea fi cuprinsă î n b r a ţ e de u r â t u l de Kazâl Murat, care-i apărea ca u n gâde. Până în sfârşit, Hadigé se hotărî să fugă cu Dincă în chiar ziua nunţii şi în acest scop cei doi îndrăgostiţi erau înţeleşi. La t ă t a r i formalităţile de n u n t ă se îndeplinesc în locuinţa miresei, unde ginerele t r i m i t e p e u n delegat al său (vechil), care în faţa a doi martori, ia consimţământul fetei şi apoi mireasa este u r c a t ă fără a fi văzută de lume î n t r ' un Kervan, însoţită fiind de rudele cele mai apropiate sau de surori.

In ziua n u n ţ i i c ă r u ţ a fu trasă în pragul uşii şi oiştea fiind scoasă, se potrivi gura Kervanului în deschizătura uşii, aşa că Hadigé fu condusă în căruţă, fără să calce pragul uşii, după cum era obiceiul, însoţită fiind de surorile sale Şefica şi Menaru. Cortegiul porni înspre satul mirelui, flăcăii nuntaşi însoţind călări alaiul. La o cotitură de drum, un car hodorogit veni deacurmezişul drumului, împiedecând din mers celelalte căruţe ale cortegiului, după ce lăsase să treacă kervanul miresei. Căruţaşul dibaciu încurcă oiştele şi opri pe loc nuntaşii. In t i m p ce căruţa cu Hadigé se îndepărta, la vreo trei sute de m e t r i , Dincă apăru călare, însoţit de alţi doi călăreţi şi repezindu- se la kervan, răpi pe Hadigé, fugind călare cu ea. Nuntaşii observând lovitura, Geafar şi călăreţii t ă t a r i se repeziră în urmăr i r e a fugarilor. începu o cursă nebună pe vieaţă şi pe moarte, cu s t r i g ă t e sălbatece ca în stepă ; caii a l e r g a u întins, s'ar fi crezut că s b u r a u p r i n norii de praf. Era o vedenie ca în poveşti... Caii t ă t a r i l o r fiind mai iuţi, Dincă se hotărî să schimbe drumul sărind un şanţ, dar calul său se poticni şi căzu ou Hadigé în braţe. Fugarii fură ajunşi de t ă t a r i şi o luptă vie cu c u ţ i t e se încinse î n t r e ei ; Dincă fiind lovit şi ceilalţi tovarăşi isgoniţi, Geafar ridică pe Hadigé leşinată şi o duse acasă. Hogea sfătuindu-se cu inuntaşii, ise hotărî să se amâne nunta şi toţi se întoarseră în sat, lăsând pe Dincă rănit, în părăsire, pe marginea şoselei.

In noaptea aceea, când toată lumea era cufundată în somn din cauza oboselii şi î n t â p l ă r i l o r de peste zi, Hadigé se furişă şi încălecând pe r o i b u l l u i Geafar, alergă înspre locul unde zăcea Dincă.
— Dincă, Dinică, sunt eu, Hadigé, m'asculţi tu, sufletul meu ?
— Da eu sunt, îţi strâng mâna nu mă mai simţi ? Dincă, de ce nu-mi răspunzi ?
Dincă agoniza. Suspinând, căzu cu capul î n t r ' o parte. Hadigé după ce încercă să-1 readucă la vieaţă, desnădăjduită, alungă roibul fratelui său, apoi scoase din cingătoare un cuţit lung, de care se servea Hogea să tae v i t e l e de B a i r am şi îşi înfipse cu h o t ă r î r e lama adânc lângă sânul stâng, prăbuşindu-se pe corpul neînsufleţit al flăcăului.

A doua zi d e dimineaţă, drumeţii găsiră cadavrele celor doi tineri, dădură alarma prin satele vecine. Toată regiunea fu cuprinsă de emoţiune, drama sguduise sufletele tuturora, urmând o reculegere şi o împăcare î n t r e români şi tătari. Sătenii înduioşaţi cereau părinţilor, ca îndrăgostiţii, să fie îngropaţi unul lângă altul, aşa cum le-a fost soarta. Povestea celor doi îndrăgostiţi se răspândi cu iuţeala fulgerului, în toată Dobrogea, inspirând poezii şi cântece, d i n t r e cari însă reamintesc numai aceste versuri : Seni vuran beni vursun Anam bei eolé bulsun Mezarâmâz birlic olsun (Cine te-a lovit p e tine, să mă înjunghie şi pe mine, Mama să mă găsească aşa, Şi unul să n e fie mormântul). In primăvara următoare, cu bani adunaţi p r i n t r e flăcăii şi fetele satelor, fără deosebire de religie, s e construi o cişmea de cărămidă pe locul dramei, la umbra salcâmilor. Această cişmea se chema pe vremuri „Serda cişme" (cişmeaua dragostei). Astăzi, după mai bine de treizeci d e ani, n u ş t iu dacă cişmeaua mai există, dacă a secat, s a u nu, d a r amintirea eroilor t r e b u e să se fi transmis din generaţie în generaţie, iar acel „şân" (cântec) :
Seni vuran beni vursun
Anam bei eolé bulsun
Mezarâmâz birlic olsun
mai e pe buzele multor îndrăgostiţi din provincia mea natală.

K. H. ZAMBACCIAN, UNIVERSUL LITERAR, 1939

In imagine tatari din Dobrogea de Kurt Hielscher , 1930
aurel

Imaginea 54 din 54 (17.02.2018) - original