About Dobrogea, with nostalgia, love and hope ...
  • Previous image
  • Preview
  • Next image
CONSTANȚA
de Principesa Ileana, 1928

Constanţa evocă pentru mine multe amintiri, încă de când eram de patru ani. Aceste amintiri îmi sunt cele mai dragi şi despre ele ţin să vorbesc, căci ele m'au făcut să iubesc Constanţa.

Sunt treisprezece ani, de când am stat cu frăţiorul meu Mircea*, acolo, în casa din oraş, care avea vederea asupra portului şi în care acum e Curtea de Apel. Mi-aduc aminte cum, în clipa când ne deşteptam, fugeam la fereastră, să privim jos, la poalele dealului, portul cu vapoarele străine sau cunoscute. La cheiul cel mai apropiat: frumoasele noastre vapoare de pasageri: împăratul Traian, Dacia, România, Regele Carol şi Principesa Maria.

Era o veşnică bucurie pentru noi, să vedem, care venise şi care plecase. La stânga : vapoarele de export străine, până la Bricul Mircea, acostat sub pavilionul de pe dig, unde stătea mătuşa (Regina Elisabeta); iar mai departe: prelungirea digului până la farul Carol, care pe atunci îmi părea aşa de m a r e ; iar pe valurile venite din larg, ce păreau că mă cheamă în veşnica lor nelinişte, uşor legănată, geamandura mugind. La dreapta : portul de petrol, care avea pentru noi, nu ştiu ce misterios, — probabil fiindcă nu fusesem niciodată acolo—iar în dosul celor două faruri, mereu vapoare. Aci chiar, dacă-mi aduc bine aminte, era Crucişătorul Elisabeta, ancorat la cheiul de sub marile grânare.

Primul lucru ce-l făceam apoi, era să mergem să vedem pe mătuşa. O văd şi acuma într'o lungă rochie albă, cu părul despletit ca o aoreolă stufoasă şi albă în jurul capului, cu zâmbetul pe buze, dând primul bun venit, sau ultimul adio vapoarelor ce plecau şi veneau, — vapoare mari, liniştite şi demne, ce lăsau  după ele valuri lărgindu-se in chip de pană, până ce se spărgeau de dig. Mătuşa adora Marea şi-i plăcea  să vină în micul ei pavilion, s'o vază şi s'o audă mereu.  După ce ne spunea bună dimineaţa, cu un dulce sărut, ne trimetea la joc. Când făceam prea mare gălăgie în jurul casei, eram goniţi mai jos, unde Mircea, mai răbdător decât mine, pescuia împreună cu bunul Costescu. Venea apoi la mine cu ochii strălucind de fericire, arătându-mi peşti prinşi de el: „llena, uite ce a prins Mişa". Şi cum ne iubeam mai presus de toate, mă-bucuram şi eu de bucuria lui. Ne mai având la urmă ce face, plictiseam pe ofiţerul de gardă, ca să se joace cu noi, ofiţer, care era mai totdeauna un prieten de pe „Mircea".

Bricul Mircea, ce amintiri aduce şi el ! Alb şi strălucitor în soare, cu catargele înalte, cu nenumăratele parâme, ca un vis din vremea cea veche!  Barca, aşteptată cu nerăbdare, venea la scara de piatră a cheiului şi ne ducea la bordul bricului, care era legat cu pupa la câţi-va metri de cheiu. Aci plăcerile erau nemăsurate. Micile tunuri prin cari fraţii noştri mai mari trăgeau cu ciocolată ! Ofiţerii: Căpitan Manolescu, Locot. Istrati, Locot. Koslinski, Sublocot. Dragalina, Răşcanu şi Jeles, toţi ne erau prieteni; nu le dădeam un pic de pace, cerându-le oriexplicaţii ori să se joace cu noi. Eu eram cea mai curioasă, în cât cuvintele : balord, tribord, pupa, prora etc.ajunseseră să nu-mi fie străine. îmi plăcea să privesc în sus la catargele cu velele strânse, cu parâmele ce fâceau pe cer un motiv minunat şi cari îmi păreau atât de sus! Iar imaginaţia îmi împletea poveşti minunate, când chemarea lui Mircea: «liana, asta ce?» Mă readuceala realitate.

II văd şi acuma: o figură mică, într'o rochiţă albă, peste pantalonaşi scurţi; picioare solide, arse de soare, umeri laţi, un căpşor rotund cu părul neondulat; blond de tot, ochii mari, căprii şi o gură ce zâmbea mereu, «liana, asta ce?» şi arăta cu braţul întins şi un deget mic şi gras, lucrul ce dorea să-l ştie ; şi eu îi răspundeam cu drag.
î n t r 'o zi ne-au dus, pentru prima oară, cu barca, în larg, pe valuri. In primul moment simţii, cum mi se opreşte inima; iar Mircea se strânse tot mai aproape de mine. Pentru el însă avui curajul să înfrunt frica şi să pot vedea frumuseţea. Din clipa aceia nu m'am mai putut sătura de valuri şi de Mare !

Ne duceam şi la «împăratul Traian». Aci ne aştepta căpitanul Perieţeanu, căruia îi ziceam «Pikitani» ; şi era bun cu noi, cum rar a mai fost cineva. Bucuria cea mai mare a noastră era, când ne ducea sus la comandă şi acolo se juca cu noi. Pe comanda lui, unde a stat a t â t a timp, cât vaporul lui drag plutea pe apă, acest marinar între marinari, mic la stat, era mare la inimă şi la minte.
De Crucişătorul «Elisabeta» mi-aduc aminte mai puţin, căci în ultimul an nu mai era acolo. Ii văd doar bordurile de fier negru, scara, ce urca sus şi ofiţerii, care ne aşteptau.  Insă cum îi chema şi dacă i-aş mai cunoaşte pe aceştia, nu pot spune, căci eram mică şi orizontul meu nu trecea de centironul lor.  Mi aş putea cel mult aminti de picioarele lor, ceia ce nu e suficient spre a recunoaşte pe cineva.

Mai am o amintire vagă dar măreaţă: venirea Ţarului la 1914. Era o zi minunată şi toţi erau în haine de sărbătoare. Era o mare cinste, ce ne-o făcea împăratul tuturor Ruşilor. Fiind însă prea mică, pe mine nu mă interesa decât că-mi voi vedea verişoarele pe care nu le cunoşteam. Par'câ văd şi acum frumosul yacht acostat la cheiu, iar din el eşind curtenii ruşi, toţi înalţi, în uniforme minunate. Pe mine însă numai cazacii mă făceau sâ-i privesc cu mirare. înalţi, cât un brad; traşi ca prininel; cu talia mică şi pe piept cu numeroase cutii de cartuşe, lucrate în argint ; cu feţele lor roşcovane, cu barba lor neagră, sub căciulile de astrahan. Ieşiau mereu, mereu; iar la urmă, Ţarul şi Familia Lui.

Bine nu-mi aduc aminte, dacă m'au sărutat toţi. Ştiu numai, că mergeam în urma surorilor mele, să dau bună ziua curtenilor ruşi. Cum eram eu însă toarte mică iar ei foarte înalţi, nici nu mă băgau în seamă! Deodată simţii o mână în mâna mea. Era cineva puţin mai mare ca mine: fiul Ţarului! «Cum te chiamâ?» l-am întrebat. — «Alexis» mi-a răspuns şi pe loc ne-am împrietenit, ţinându-ne de mână tot restul zilei.

Le-am făcut o vizită pe yaht. Mi-aduc aminte  câ aveau coridoare cu covoare rosii, moi sub picioare, şi la fiecare uşă, doi cazaci ca doua statui. Ce a mai fost nu prea stiu, verisoarele mele erau  drăguţe şi bune cu mine si de Tatiana ma indragostisemîn deosebi. Au stat numai o zi. Pe urma s-au intors in imaraţia lor, care azi nu mai este. Nu voi uita niciodata apoi ziua, când am aflat câ au fost aşa de mişeleşte ucişi, şi mai ales îmi amintesc pe Alexis care-mi făgăduise, că va reveni să mă ia şi să mă ducă în ţara lui. Eu aveam 5 şi el 6 sau 7 ani, şi fiind copii, luam lucrurile în serios. Acuma el nu mai este, s'au dus toţi pe vecie. Un neam întreg de oameni minunaţi, din al cărui sânge, sunt mândră, că curge şi în vinele mele.

Seara, Mircea şi eu ne culcam osteniţi şi fericiţi,  împărtăşind bucuriile zilei  până ce somnul ne cuprindea.  Viaţa, unul fără altul,  nici nu intra în gândurile noastre.  Şi au trecut treisprezece ani de atunci! Moartea şi războiul ne-a  răpit mulţi dragi; iar o boală grea l-a luat şi pe Mircea.

M'am întors la Constanţa tocmai în 1926.  Am găsit-o la fel. Nimic nu se schimbase, afară de oameni.  Am fost şi pe «împăratulTraian» cel frumos şi drag.  M'am dus şi pe Bricul «Mircea». Acum îmi părea foarte mic şi figurile de pe dânsul  imi erau străine, afară de bătrânul Antonio. Pe când toţi râdeau, eu îmi revedeam zilele copilăriei  şi par'că auziam: «liana asta ce?».  Asta e, Mircea scump, dragostea noastră, care ne uneşte veşnic, arde cum arde candela la mormântul tău din Cotroceni. Iar când drumul vieţii mele mă va duce lângă tine, dragostea noastră  va fi rămas aceiaşi în infinitatea timpului.

Şi ori unde aşi merge, în orice port,  cât de mare şi de frumos, numele de Constanţa va evocă pentru mine toate aceste amintiri. Va evoca dragostea ce mi-a dăruit-o Marea. Constanţa va rămanea pe veci, si pentru mine întotdeauna, portul porturilor.

ILEANA

***

*Mircea, Principe al României nascut în 1913, fratele Principesei Ileana, a fost, oficial, cel de-al treilea băiat și cel mai mic copil al Reginei Maria și al Regelui Ferdinand. A murit la Buftea în 1916, în plin Prim Război Mondial, suferind fiind de febră tifoidă.
Aurel

Image 67 out of 67 (16.12.2017) - original