Cover Image

Albanezii

Publicat de Aurel Băjenaru, 12 Mai 2019
Timp de citire: 20 minute

Acum 2000 de ani ţinuturile muntose ale peninsulei balcanice erau ocupate maî ales de seminţia tracică şi de cea ilirică. Tracii locuiau despre marea Negră şi despre Bosfor, eră Ilirieniî despre marea Adriatică. Ambele popdre aparţineau familiei indo-europee şi e probabil, că stăteau unul cu altul în raporturi de-o maî apropiată înrudire.

Tracii si Ilirieniî sunt consideraţi de scriitorii ceî vechi ca barbari şi pe jumătate sălbatici. Lucru firesc! Civilisaţiunea elină şi romană s'a ţinut sute de anî departe de dânşii. Unii şi alţii au trăit timp îndelungat pe stadiulunei vieţi primitive şi patriarchale, nesciind absolut de nicî o cultură. însă însuşirile, pe care vechii scriitori nu pot să le denege acelor barbari, sunt voinicia, cutezarea şi amorul libertăţii. Să ne-aducem aminte, ce- a tras puternica Roma pănâ i-a supus, câte espediţiunî a întreprins, câte legiuni a sacrificat pe altarul cruntului Marte!

De când au cădut sub dominaţiunea romană, Ilirieniî şi Tracii începură a dispărea ca pe ne-simţite de pe scena istoriei. Unii s'aii romanisat, alţii s'au prăpădit ca legionari aî împeratorilor pe câmpurile de lupte depărtate de ţera lor. Dar aceste doue împrejurări n'ar fi fost în stare să-î stîngă cu totul. Veni înse potopul poporelor barbare şi înundâ pe la finea evului vechili tot teritoriul peninsulei balcanice. Cât n'a trebuit să sufere poporaţiunea indigenă în Tracia şi Iliria pe timpul invasiuneî Goţilor? O partea perit, de bună sama, apărându-se sub stegurile legiunilor Romei, altă parte va fi luat lumea în cap refugiindu-se spre sud, şi pote că mulţi se vor fi contopit de bună-voiăcu barbarii. 

în fine, invasiunea slavă, care începe cu secolul al 7-ea, dete lovitura de morte naţionalităţii vechilor locuitori aî Tracieî şi Ilirieî. Acum ni se pune întrebarea, ore perit'au acele seminţii cu totului tot, fără a lăsa vre-o rămăşiţă cât de mică în urma lor? Nu, ele n'au perit cu totul, că-cî prin ţinuturi muntose esterminaţiunea poporelor se opereză cu mult maî greu, decât la câmpia. S'a conservat pană în dilele nostre un rest interesant din poporaţiunea străvechîă a peninsulei balcanice. Şi acest rest îl constitue actualii Albanezi, cari în limba lor naţională se numesc Şchipetari , ceea ce s'ar putea tălmăci cu: locuitori de munţi seu de stânci .

Nu se scie înse cu siguranţă, decă eî se vor fi trăgând seu numai din Traci, seu numaî din Iliriertî, seu apoi dintr'un amestec traco - iliric. Noî credem, că Şchipetariî trebuesc consideraţi ca scoborîtorî aî Tracilor , înse amestecaţi cu elemente ilirice, păstrând în vinele lor şi sânge de-al vechilor Ilirienî. Şi etă pentru ce maî vertos credem acesta:

în limba albaneză se găsesc o samă de cuvinte, pecare le avem şi noî în limba nostră daco - românescă. Unele din ele la noî nu se pot deriva nicî din limba latină, nicî din cea slavă şi cu atât mai puţin din cea germanică; trebue deci să admitem cu învăţatul В. P. Haşdeu, că ele sunt o moştenire primită dela Geto-Daci.

Cercetările maî recente atât ale unor scriitori străini, cât şi ale unora dintr'aî noştri (numim între alţii pe junele şi talentatul Gr. Tocilescu) ne dovedesc cu învederare, că Geto-Dacii au fost un ram al seminţiei tracice. Prin urmare, decă Albanezii, ca şi Românii, au păstrat în limba lor elemente dacice, nu ne maî e ertat a ne îndoi, că şi eî se trag dintr'un ram al ginţilor tracice.

Aşa dară singurele urme, ce-ar fi maî rămas p'aicî, pe colea, din naţionalitatea vechilor Traci, ar trebui căutate numaî la Români şi Albanezi. Acesta împrejurare ar maî proba şi alt ceva, ar proba anume, că noî Româniî suntem în cât-va înrudiţi cu Albanezii; de altfel acesta înrudire se maî confirmă şi prin elementul latin, care se află atât de bine representat în limba Şchipetarilor.

Este greu a stabili epoca, în care străbunii Albanezilor de astădî şi-aii părăsit patria lor primitivă pentru a se coborî în Albania. întemplatu-s'a acesta înainte de Christos şeii numai, după Christos? întemplatu - s'a când cu migraţiunea cea mare a poporelor, seu când cu invasiunea Slavilor? Etă tot atâtea întrebări, la care n'am putea răspunde, decât numaî prin hipotese.

încă pe timpul, când vechiul Epir sau actuala Albania, se afla sub dominaţiunea romană, Ptolemeu cunoscea în acele ţinuturi un popor numit Albani şi un oraş Albanopolis. Pote că numirea acesta se raporteză la o seminţia de-ale bătrânilor Epiroţî şi n'are nimic de- a face cu Şchipetariî noştri. Aceştia nu se ivesc de loc pe scena istoriei în cele dintâiu secole ale evului mediu.

Trebue câ eî au trăit cât-va timp retraşi prin cele maî sigure adăposturi ale munţilor, unde nicî Slavii, nicî Bizantinii nu puteau să-î atace. înse maî târdm, anume în secolul al 12-ea , Albanezii es la ivelă sub numirea de Albanoni şi încep a se resboi încontra Bizantinilor cu scop de a-şî păstra libertatea şi de a-şî elupta deplina neatârnare. Albanoniî aceştia erau consideraţi ca cea maî răsboinică şi maî viteză seminţia a Ririenilor (adecă a locuitorilor unor părţi ale vechiului teritor iliric). De altfel Albanezii se maî numiau de cătră Bizantini şi Arvaniţi , de unde Slavii au făcut apoi Arbanaş, eră Turcii Arnăut.Românilor încă le e maî familiară numirea de Arnăuţî . 

Odată cu ivirea Turcilor în Europa începe a deveni maî important şi rolul Albanezilor în istoria. Eî apucară armele cu bărbăţia atât pentru apărarea legeî creştine,cât şi pentru conservarea libertăţii lor naţionale. Albanezii sângerară alăturea cu toţî ceialalţî creştini aî orientului europen pe tote câmpurile de luptă, unde s'a întâlnit Crucea cu Semiluna. 

însă cea maî gloriosă epocă pentru Albanezi a fost negreşit între anii 1443 şi 1467. Eî aveau pe atunci în fruntea lor pe vestitul George Castriota (Dzure Castriotic), căruia Turcii îî deteră numele de Alesandru (Scander-beg) pentru faptele luî cele mari.

Acesta se lupta maî bine de doue decenie încontra Osmanilor, câştigând multe laude şi mare nume din partea creştinătăţii. După mortea luî o parte de Albanezi părăsiră Albania şi pribegiră prin Atica, Tesalia şi Morea, unde întemeiară colonii numerose. Ceî rămaşi în patria se maî ţinură cât-va timp în faţa Turcilor, apărară cu mult eroism oraşul Scutari, — dar în cele din urmă fură înfrânţi. 

Prin tratatul de pace, încheiat la 1478 între Turci şi Veneţienî, Albania devine provincia turcescă. Cu tote acestea ţera nicî odată n'a putut fi cu desăvârşire liniscită. De pe la jumătatea secolului al 17-ea încoce, islamul începu să facă însemnate cuceriri prin Albania şi mulţi din nepoţii luî George Castriota s'au turcit de bună voia lor în decursul secolelor următore. De altfel Albanezii nicî nu căutau a se separa atât de mult de cătră musulmani, precum făceau ceialalţî creştini din orient. Din contră, eî serviau bucuros în oştirea otomană şi după decădinţa faimosului corp al ianiciarilor, trupele de elită ale padişahuluî se compuneau maî cu samă din Albanezi. Multî dintre comandanţii Turcilor ceî maî lăudaţi şi maî renumiţi au fost Albanezi de nascere.

La anul 1770 Grecii, întăritaţî de Ruşi, se revoltară încontra Turcilor. Aceştia nu puteau face mai bine, decât să dea voia Albanezilor, să năvălescă cu totă furia asupra poporului vecin, cu care trăiau în ură necontenită. Oricine pote să-şî închipuescă, ce vor fi trebuit să sufere nenorociţii rebeli din partea unor omeni, cari cu lăcomia de jaf împreunau şi dorul de resbunare. Togmaî pe timpul acesta înălţa şi Ali, prinţul de Tepelen, stegul revoltei;

Albanezii se strînseră în jurul luî şi-l urmară în resboiu cu scop de a-l proclama domn peste Albania. Luptele durară 40 de anî cu mici întrerumperî. Ali după ce se vedu domn peste Albania, voia să domnescă în mod despotic şi se purta de tot reu cu amiciî şi părtinitorii seî Albanezi; aceştia trecură în partea Turcilor şi puterea prinţului Ali fu peste curend sdrobită (1820). Erumpend acum insurecţiunea grecescă. 

Albanezii, cari se deprinseseră atât de mult cu vărsările de sânge şi cu tote crudimile, câte se întemplă în răsboie, nu se putură ţinea în pace şi liniştiţi. Albanezii musulmani se puseră pe partea Turcilor, eră Albanezii eştim, maî ales Armatoliî şi Sulioţiî, ţinură cu Grecii şi luptară pentru libertatea Eladeî.

înse Albanezii creştini fură maî toţî nimiciţi de consângenii lor mohamedanî. După terminarea insurecţiuneî şi după recunoscerea independinţeî elenice, Albanezii întorseră din nou armele lor asupra Turcilor; eî sprijiniră revolta luî Arslan-Bei şi-a luî Mustafa-paşa din Scutari. în acesta revoltă, pe care Mehmet-Ali o sprijinia cu bani din Egipt, era amestecat şi Daudpaşa dela Bagdad.

Reşid - paşa, după ce încheia pacea cu Ruşii la Adrianopole, se îndrepta cu totă puterea turcescă asupra revoltaţilor. El învitâ pe conducătorii Albanezilor la Monastir, spre a se înţelege cu dânşii despre punctele de certă şi spre a complana lucrul cu binele, decă ar fi posibil.

Reşid-paşa promise invitaţilor siguranţă personală , angajându - şî, cum am dice , parola de onore. Patru sute de capî de-aî Albanezilor veniră, încungiuraţî de străjî numerose. Comandantul turcesc întogmi un ospăţ în onorea celor veniţi, dar în decursul ospăţului el puse pe Turci de uciseră pe toţî învitaţiî. în urma acestei grozave perfidii, Albania fu supusă fără multă bătaia de cap. La anul 1843 Albanezii mohamedanî erăşî se revoltară şi a nume din causa măsurilor ce s'au fost luat pentru conscripţiunea militară; Omer-paşa bătu pe rebeli în doue lupte mari şi supuse totă provincia. Revolta din anul 1847 a fost suprimată fără marî greutăţi din partea guvernului otoman. 

Acestea sunt momentele maî însemnate din istoria Albanezilor. Ele ne dovedesc în de ajuns, că poporul acesta e unul din cele maî deprinse cu meşteşugul armelor. Revoltele luî au creat Turcilor mulţime de dificultăţi şi de încurcături. în cele din urmă Turcii şi-au pus în cap, să rărescă şirurile poporaţiuneî în Albania strămutând pe locuitori în alte părţi ale împărăţiei. Şi întru adevăr după revolta dela 1843 maî mulţi de 25,000 de Albanezi au fost deportaţi în Rumelia.

Albania (Şchiperi) se întinde într'o lungime de 450 Kilometri pe malul măreî Adriatice si Ioniene; în lăţime are 90—135 Kilometri. Acesta ţeră se mărginesce la nord cu Muntenegrul şi eu Bosnia, spre răsărit cu o parte din Bulgaria, apoî cu Macedonia şi cu Tesalia, spre mîadă-di cu Grecia şi cu sinul de Arta. Teritorul constă maî numaî din muntî si din stânci, de unde si numirea de Şchiperi , adecă „ţera stâncilor." Munţii sunt sălbatici, plini de peştere şi de prăpăstii. Albania e bogată în ape, dar puţine riurî au cursul maî lung de 150 kilometri.

Navigabile, dar numaî cu luntri şi numaî pe unele locuri, sunt riurile Drin, Voiuţa, Şcumbi şi Boiana. Lacurile maî însemnate sunt: lacul de Scutari (Scadar), lacul Ochrida şi cel de Janina. Clima e forte diversă: pe înălţimile munţilor e aspră, însă prin văî e dulce şi uneori chiar fierbinte. De aci şi diversitatea productelor: prin ţinuturi maî rădicate cerealile abia ajung să se cocă; pe de altă parte însă văile produc cele maî frumose şi maî dulci fructe de mîadă-di.

Poporaţiunea e împrăştiată peste stânci şi prin văî. Multe oraşe, precum şi numerose castele, se află situate togmaî pe vârfurile munţilor. Dintre ceî 2.350,009 locuitori aî Albaniei abia 1.500,000 vor fi Albanezi. De altfel Albanezii nu trebuesc căutaţi numaî în Albania. Eî se găsesc răspândiţi peste totă Grecia continentală. Hydra, Spezzia, Paros şi Salamis sunt cu totul în posesiunea lor; eî formeză majoritatea poporaţiuneî în Beoţia, Argolis, Atica, în Megara şi Eubeia de sud; în Atena limba albaneză se vorbesce încă prin multe familii. 

La nord Albanezii s'au Introdus încă de mult în românescul tinul al Pinduluî. Dar eî se găsesc şi afară din Turcia, se găsesc anume prin Apulia, Calabria şi Sicilia, unde se numesc şi Greci din causa confesiuneî. în Austria numărul lor se rădică pană la 3500 de suflete; locuesc parte în Dalmaţia, parte în Sirmia, unde sunt cunoscuţi sub numirea de Clementini  (sârb. Climente).

Emigraţiunea Albanezilor din Albania şi pribegirea lor prin alte ţerî aii început, după Leake, în secolul al 11-ea; dară numaî din secolul al 14-ea încoce, acesta emigraţiune şi pribegire au devenit, putem dice, regulă pentru timp îndelungat.

După religiune, Albanezii sunt parte mohamedanî, parte romano - catolici, parte se ţin de ritul grecesc. Albanezii dela nord şi ceî de prin Grecia sunt maî cu samă adherenţiî ritului grecesc; mohamedaniî locuesc maî vârtos la sudul Albaniei, eră catolicii în Albania de midloc. De altfel bucâtăţirea teritoruluî albanez după confesiuni nu e destul de bine cunoscută; prin urmare nicî datele, ce aflăm în astă privinţă la unii călători, nu pot fi togmaî esacte. Cel puţin D-nu G. Lejean mărturisesce, că e forte greu a determina repartiţiunea religiosă a Şchipetarilor, care face din ţera lor un adevărat mozaic.

în ceea ce privesce constituţiunea trupului, Albanezii peste tot aparţin unei rase nobile şi frumose; tipul clasic grecesc se găsesce destul de des pintre denşiî. în genere Albanezul e de statură midlociă, are faţa ovală, grumazii lungi şi pieptul lat: în mers el se ţine tot deuna drept şi arată multă mândria. Individî blondî şi cu ochii vineţi se întâmpină prin munţii dela mîadă-di, nu atât în Grecia, cât maî vârtos în Albania. Spre nord individu bruneţi sunt cu mult maî numeroşi. Se înţelege de sine, că sunt şi omeni urîţî între Albanezi, că-cî popore absolut frumos e nu esista sub sore. La tote poporele se găsesc estreme şi de frumuseţe fisică şi de urîciune.

Şchipetariî strălucesc maî vârtos prin vitejia şi prin amorul armelor. Armatura lor constă din doue pistole la brâu, dintr'un paloş seu iatagan, dintr'o sabia maî mare şi strâmbă, apoî dintr'o puşcă lungă. Acesta armatură împreunată cu costumul interesant ne înfăţişâză pe Albanezi ca unici în felul lor în tot orientul Europei. De ordinar eî portă cămeşi albe de bumbac şi pantaloni tot din acesta materia; peste acestea vine un capot larg cu mânecile, erăşî largi; brâul cel alb de lână se legă astfel împregiurul midloculuî, încât un capăt al luî atârnă liber pe din apoî. îmbrăcămintea se maî completeză printr'o manta albă de lână. E de observat, că peste vară atât capotul cât şi mantaua sunt înlocuite printr'un pîeptărel maî uşor. Pe cap portă turban din ţesătură de bumbac; uneori acest turban e prins c'un ac de argint. în locul turbanelor se portă şi fesuri, însă maî marî şi maî împodobite , decum sunt ale Turcilor seu ale Bulgarilor. Costumul căpitanilor albanezi e de catifea, ornat cu aur şi cu argint. încălţămintea constă de ordinar din nisce pantofi mici si uşori.

Portul femeilor în genere e maî sărăcuţ; cele maî multe se îmbracă în materii ordinare de bumbac. Femeile maî cu stare portă haine de lână forte largi. De altfel secsul frumos nu se bucură la Albanezi de nicî o stimă deosebită; din contră, bărbaţii merg cu mândria aşa de departe, încât consideră pe femeia ca pe o fiinţă cu desăvârşire inferioră.

Locuinţele Albanezilor constau de ordinar dintr'im parter cu doue încăperi; o a treia încăpere e destinată pentru păstrarea porumbului seu a strugurilor. Fiă-care casă e provădută cu câte o grădiniţă şi fiă-care sat are în interiorul său câte un loc cu pajişte, unde se fac dumineca jocuri; asemenea se maî află prin sate şi o ariă rotundă şi pardosită, unde se treeră vara grânele. Nutrimentul Albanezilor constă maî vârtos din vegetabiliî. Beutura lor e vinul şi un fel de rachiu, care se fabrică din fragi, porumb seu din orz. 

Albanezii în cea maî mare parte sunt cumpătaţi şi cruţătorî; dară trândăvia şi ignoranţa umbresc forte mult însuşirile lor maî frumose. A fura pe sub ascuns se socotesce la eî ca lucru ruşinos, însă a răpi pe faţă nu e nicî o ruşine pentru voinicii Şchipetarî. 

Musica şi danţul le iubesc cu patimă, Instrumentele lor musicale sunt flauta (fluerul), tamburinul şi un fel de cobză. în ceea ce privesce ocupaţiunile. 

Albanezii sunt parte păstori, parte agricultori şi comercianţi. Agricultura se face maî ales prin văile cele maî mănose; se cultivă dintre cerealî mai cu samă porumbul şi grâul. Peste acestea Albanezii se ocupă forte mult cu cultura viţei de viiă, a olivuluî şi-a tutunului. Din Albania se esportă bucate, lemne de clădit, unt-de-lemn, tutun, bumbac, lână ect, Singurul articol de manufactură, ce se esportă, sunt straiele cele grose de lână, Comercianţii albanezi stau în legătură cu case grecescî din Triest, precum şi cu case engleze de pe insula Malta.

Albanezii trăesc împărţiţi într'o mulţime de seminţii (triburi), unele maî marî, altele însă prea puţin numerose. Cele maî de frunte sunt:

1. Gheghiî , cari locuesc în Albania de mîadănopte, precum şi în cea din miclloc. Ţinutul locuit de denşiî se numesce Ghegheria. Numerul lor e de 400,000; după confesiune eî sUnt romano - catolici. Oraşele lor cele maî de frunte sunt: Dulzuni, Scodre (Scutari), Ales şi Dures. 

2. Toschiî , cari locuesc în Albania de sud şi în Epir (Toscheria). Eî se ţin de ritul grecesc. G. Lejean pune numerul lor cu cifra de 750,000. 

3. Miridiţiî gheghicî, cam la 22,000 de suflete. Capitala lor e Croia, unde s'a născut vestitul Scanderbeg. 

4. Zadrima , 18,000 la număr. Seminţiile maî puţin importante le lăsăm nemenţionate. Dintre arătatele seminţii, Toschiî sunt supuşî Porţii otomane, precum şi Gheghiî de sud. Tote  seminţiile dela nord — dice G. Lejean — se bucură de un fel de autonomia. 

Albanezii catolici de prin munţi se guvernăză,  după cum sciu eî, şi au un „vekil" (representant) pe lângă paşa dela Scutari. în privinţa posiţiuneî politice Miridiţiî sunt ceî maî importanţi. Alte seminţii, între care şi Clemenţi , au îndatorirea de- a servi în oştirea turcesca; ele dau un însemnat contingent de baş-bozucî şi de cavaleria iregulară.

Limba Albanezilor, fiă de origine curat tracică, fia şi de origine traco - ilirică, trebue considerată ca una din cele maî bătrâne representante ale familiei indo - europee. Ea e însă forte amestecată cu elemente heterogene: cuvintele grecescî, vechî şi moderne, cuvintele romanice, slave si turcescî sunt forte numerose în limbă Şchipetarilor. în privinţa elementului romanic avem de observat, că el se compune din vorbe vechî latine, din puţine italiane şi din maî multe românescî. Despre acestea din urmă uniî învăţaţi socotesc, că ele au fost împrumutate de- a dreptul dela Români. Dar lucrul se pare, că nu stă aşa. Cele maî multe cuvinte, care se găsesc de odată la Români şi la Albanezi constitue elementul dacic (tracic) în ambele limbe.

Acum încă câte-va consideraţiunî şi-apoî vom termina.

Albanezii nu se au bine nicî cu Slavii, nicî cu Grecii din Turcia; eî sunt cu mult maî alipiţi de Turci, cărora le fac imense servicie în timpuri de resboiu. Nicî o seminţia albaneză n'a sprijinit insurecţiunea din urmă a Slavilor. Miridiţiî au cercat să se revolte, ce e drept,dar nu de dragul Slavilor, ci pentru propriul lor interes, încolo toţî ceialalţî Albanezi au ajutat şi ajută încă pe Turci încontra creştinilor revoltaţi.

în cas de-o emancipare generală a poporelor creştine din Turcia, vor fi siliţi şi Albanezii să iea o posiţiune maî determinată. Dar se pare, că eî nu prea doresc o asemenea emancipare. Togmaî ne vine vestea, că Albaneziî catolici şi musulmani au apucat armele încontra Muntenegrenilor, cari înainteză în Albania. Aşa dară dânşii vor să apere cu orî-ce preţ dominaţiunea turcescă. Vom vedea, ce vor face Albanezii de ritul grecesc. La orî-ce 'ntemplare Albanezii sunt chîămaţî a juca un rol însemnat în orientul Europei: Slavii şi Grecii vor trebui să ţină samă de acest popor şi de dorinţele luî. 

Albina Carpatilor, 29, decembrie 1877

 

In imagine albanez din Cairo, 1871 (Ottoman Imperial Archives sursa)

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

56
Techirghiol
29.03.2024 02:52
Actual: 11° C
Viteza vantului: 3.33 m/s