Alcoolul la musulmanii dobrogeni

Publicat de Aurel Băjenaru, 4 Februarie 2026
Timp de citire: 9 minute

Despre noii cetățeni ai României, locuitorii Dobrogei, s-a scris și s-a fabulat mult timp, până târziu în secolul următor anexării. Dar mai ales musulmanii, foști cetățeni otomani, reprezentau o prezență exotică și puțin cunoscută.

La speculațiile despre ei au contribuit nu doar presa scrisă, ci și diverși „cercetători” de folclor, precum Elena Sevastos, aceasta fiind distinsă de Academia Română, în anul următor apariției cărții sale de folclor, cu premiul Ion Heliade Rădulescu.

Despre falsurile înșirate despre musulmani mi-a atras atenția următoarea relatare, privitoare la interdicția de a bea vin și legenda legată de aceasta:

„Scrisoarea a douăzeci și una, 28 august 1887, Măcin.” (fragment)

„Știut este că turcilor nu li se cade a bea vin; iată ce mi-au spus ei că zice Mahomet: De-a căzut o picătură de vin pe straiul tău, rupe-l și-l azvârle departe de tine; și de-a căzut o picătură de vin pe mâna ta, taie-o și-o leapădă ca să nu te smintească; și numai în vremea războiului se cade turcului să bee până la 75 de dramuri de vin, ca să fie mai cu curaj. Și când i-am întrebat pentru ce le dase legea asta, ei mi-au istorisit că odată profetul trecu pe lângă o casă unde doi oameni se puseseră la băut vin, vorbind și râzând. Profetul se uită la ei și se duse în treaba lui. Când se întoarse, veni tot pe acolo și îi găsi pe oamenii ce-i lăsase bând bătându-se de moarte; și atunci văzu el că nu-i bună băutura, că din om teafăr te nebunește.”

Am fost curios și am cercetat adevărul despre ceea ce mi se părea o trăsnaie inventată. Și se pare că așa și a fost: autoarea, fără nicio jenă, a inventat o cantitate considerabilă de „folclor religios”, punându-l pe seama spuselor celor implicați. „Perlele” înșirate mai sus nu provin din zicerile Profetului.

Referitor la ideea cu „taie mâna”, „dacă te smintește, taie-o”, aceasta este aproape copiată din Evanghelie (Matei 5:29–30), unde Isus spune: „Dacă mâna ta te face să păcătuiești, taie-o…”. În creștinism, însă, aceasta este o hiperbolă morală, nu o poruncă literală.

Autoarea a transferat acest stil asupra lui Mahomed, probabil intenționat, pentru a-l prezenta ca extremist: un limbaj creștin pus artificial în gura profetului islamic.

În al doilea rând, nu există nicio sursă islamică serioasă care să vorbească despre o cantitate exactă de vin permisă. Islamul interzice explicit consumul de alcool înainte de luptă, deoarece acesta afectează judecata. Scopul relatării pare a fi fost acela de a-i prezenta pe „turci” drept ipocriți sau barbari.

Elena Sevastos (1864–1929) a fost o folcloristă și prozatoare română. În scrisorile adresate prietenei sale, Elektra Mortzun, adunate ulterior într-un volum, autoarea descrie călătoria pe care o face prin Țara Românească și Dobrogea, în căutarea folclorului local. Notele adunate de-a lungul acestei călătorii vor sta la baza lucrării Nunta la români.

Despre poziția modernă a societății musulmane din Dobrogea față de această interdicție aflăm însă din următoarea epistolă a lui Temungin Ismail.

Probabil relaxarea cu care musulmanii dobrogeni au privit alcoolul a dus la o integrare mai rapidă și mai profundă a lor în sânul societății creștine majoritare.

(În paranteză fie spus, pe mine mă interesează, din punct de vedere al religiei lor, numai musulmanii dobrogeni — turcii și tătarii cu care am crescut împreună, cu care am devenit europeni împreună, cei mai autentici dobrogeni.)

°°°

Alcoolul la musulmani: între legea Coranului și viața dobrogeană

În comunitatea musulmană din Dobrogea, Coranul a fost întotdeauna cartea de căpătâi, iar dogma e clară: alcoolul este strict interzis, iar abstinența, singura cale. Totuși, aici, în acest spațiu balcanic multicultural, realitatea s-a ciocnit mereu cu tradiția locală.

Vreau să vorbesc despre această tensiune așa cum am văzut-o în mediul meu, cel tătăresc.

Bunicii mei — Abi și Keanie din partea tatălui Niat, Musa și Meriem din partea mamei Nejmie — nici nu concepeau ca alcoolul să facă parte din viața lor. Era haram.

Cu toate acestea, timpul a adus o evoluție pragmatică. Consumul de băutură a început să fie acceptat, însă nu oricum, ci racordat la un cod de onoare foarte precis. Eticheta discreției: sticla de la piciorul mesei

Alcoolul a devenit o prezență ocazională la evenimentele sociale, dar s-a păstrat o barieră de bun-simț. Să bei în fața tatălui sau a bunicului era de neconceput — un semn de respect suprem care nu se negocia. Bătrânii acceptau uneori tacit consumul, dar numai dacă se făcea cu măsură și departe de ochii lor.

La marile sărbători ale familiei — sunnet, nîșan sau toy — petrecerea adevărată pentru tineri începea abia după plecarea autorităților morale: imamii și bătrânii. Până atunci, sticlele (de obicei rachiul alb) stăteau ascunse jos, la piciorul mesei. Era un adevărat exercițiu de diplomație: să bei fără să fii văzut. Nu băutul în sine era crima cea mai mare, ci lipsa de respect, adică ayîp (rușinea) de a fi ostentativ.

Bețivul, în schimb, era disprețuit și izolat; el devenea o pată pe obrazul comunității.

Vinul e sânge, rachiul e apă.
Spiritul tătăresc a găsit și portițe teologice, uneori pline de umor, pentru a îndulci regulile stricte. Există o diferențiere clară între vin și rachiu. Vinul este considerat „haram” pur pentru că seamănă cu sângele. Rachiul, în schimb, fiind transparent și obținut prin distilare, era privit ca o băutură „curată”. Se glumea adesea că Allah l-ar putea confunda cu apa, o formă de auto-iluzionare prin care încercam să împăcăm dogma cu pofta.

Cumpătarea și „Limba dracului”
Cei mai școliți dintre noi invocau versurile lui Omar Khayyam pentru a justifica un pahar de vin: „Vinul nu e pentru proști”. "Am lăsat vinul să curgă pentru cei înțelepți Dar l-am oprit pentru cei care nu pricep.” Era un mod de a spune că doar cel înțelept știe unde să se oprească.

În final, rămâne esența culturii noastre,   demnitatea. Chiar dacă am „ajustat” regulile, am păstrat teama de a ne pierde mințile. Cum spune proverbul nostru:
„Bir kade - șaytan tílí, ekínğí kade - șaytan kúlúș!” (Primul pahar e limba dracului, al doilea e râsul dracului.)

Dilaver, zis Dilai
Dilaver, pe care toți îl știau drept Dilai, era unul dintre personajele vii ale cartierului nostru. Cu câțiva ani mai mare decât noi, înalt, bine legat și mereu cu zâmbetul pregătit, Dilai avea darul rar de a fi, în același timp, vesel și bine crescut. Vara ne strângea pe cei mai mici și ne ducea la mare, având grijă de noi ca un frate mai mare. Ne făcea rost și de bilete de autobuz, iar cu el totul devenea o joacă.

La școală învăța bine, avea note frumoase, deși își petrecea mare parte din timp bătând maidanele. Era genul de băiat despre care profesorii clătinau din cap, dar nu puteau spune nimic rău.

Timpul a trecut, iar Dilai a crescut într-un tânăr carismatic, plăcut la chip și la vorbă. După școala profesională s-a angajat în Constanța, într-un atelier de strungărie. Ziua în care și-a primit primul salariu a rămas celebră printre noi, băieții din cartier — ne-a povestit-o cu atâta haz, încât am râs până ne-au dat lacrimile.

Cu primii bani câștigați din munca lui, Dilai a coborât din autobuz în centru, la Rodna — vila aceea cunoscută, mai ales pentru ciorba de burtă din restaurantul cu acelasi nume de la parter. A cinstit pe toată lumea, cu larghețea unui om care se simțea, în sfârșit, stăpân pe viața lui. Spre ora închiderii a pornit spre casă mai încet, cu pașii ușor nesiguri, legănat de propria fericire.

Acasă l-a întâmpinat genghi, tanti Fatma, cu dojeneala firească a unei mame care știe mai bine. Dilai, amețit și cu mintea plină de scene din filmele americane, își amintea că acolo, la „taci”, se spunea “shut up”. Așa că, vrând să pară și el bărbat modern, i-a răspuns mamei:
— Shut up!
Numai că tanti Fatma a auzit „șarap” — vin, băutură — în tătărește. Și ce putea fi mai mare obrăznicie decât să mai ceri și vin, în halul în care era? O mătură s-a frânt pe spinarea lui Dilai, care oricum nu mai simțea mare lucru.

S-a retras în camera lui fericit, convins că devenise, în acea seară, un bărbat adevărat: independent, pe picioarele lui și cu primul salariu deja cheltuit.