Dobrogea m-a fascinat întotdeauna acolo unde lumea modernă, cu turiștii ei grăbiți și tarabele în culori stridente, se oprește.
Acolo unde încep dealurile Dobrogei, mici și domoale, ascunzând sate tihnite, cu case albe și căruțe bătrâne pe drumuri prăfuite. Acolo unde doar câte o geamie măruntă își înalță turnul, din care, odinioară, imamul îi chema pe credincioși, de cinci ori pe zi, la rugăciune. Cimitire musulmane, cu pietre vechi risipite ici și colo, păstrează somnul de veci al tătarilor și turcilor de altădată, alături de cimitirele mai noi ale creștinilor care le-au luat locul și care, parcă, se duc și ei, încet, în aceeași tăcere.
Aceeași atmosferă o caut, vară de vară, și la Techirghiol. Caut vechile case tătărești care au mai rămas în picioare — urme fragile și mărturii ale unui trecut cu o forță incredibilă de fascinație, prin mesajul său inedit, astăzi aproape unic. Este o fascinație pe care am recunoscut-o și în privirea copiilor mei, crescuți în Germania, dar care urmăresc cu atenție fiecare detaliu al satelor dobrogene descoperite în excursiile noastre.
Tătarii și turcii de aici sunt cei care mai țin vie legătura cu această lume veche a Dobrogei, cu trecutul ei adânc și cultura plămădită de secole.
O nouă epistolă a prietenului meu, Temungin Ismail, ne apropie o altă sintagmă musulmană și, odată cu ea, ne deschide o nouă pagină despre cultura musulmană locală și înțelepciunea populară transmisă din bătrâni: „şükür” — slava închinată Domnului — nu este pentru avere, ci pentru viață (hayat), dar ne vorbește și despre felul, aproape senin, în care tătarii vechi privesc efemeritatea ființei umane și trecerea noastră prin această lume.
°°°
"Allaha şükür!”
Așa cum spuneam deunăzi, o altă expresie – pe lângă cele deja pomenite (Inșallah, Mașallah) – des folosită în limbajul tătăresc de zi cu zi este Allaha şükür. Însemnând „Mulțumesc lui Allah” sau „Slavă Domnului”, expresia exprimă ușurarea ori mulțumirea că o situație s-a încheiat cu bine, recunoștința pentru pâinea zilnică, pentru faptul de a fi în viață, de a respira.
Cuvintele provin din limba arabă, au fost preluate de turci, iar tătarii le-au moștenit la rândul lor de la aceștia. Am surprins de multe ori dialoguri între prieteni tătari purtate în limba română, presărate, din când în când, cu aceste expresii.
Bătrânul Abi îi spuse lui Niat, după un incendiu rezolvat in final cu bine:
— Ține minte: şükür nu e pentru belșug, e pentru hayat, viață! Până la urmă n-ai rămas singur, nu s-au pierdut vieți.
La bucurii: şükür,la necazuri:sabîr!
Să ai sabır, răbdare — viața merge mai departe. Allaha şükür!
Câteva exemple din viața noastră de zi cu zi în care folosim această expresie: când familia este sănătoasă; când ai rezolvat probleme grele; când ai câștigat un concurs;când sünnet toy a ieșit bine și băiatul e sănătos; când logodna a reușit și toy, nunta de după.
O frază care mi-a rămas în memorie din copilărie, spusă după mesele în familie de mama, uneori de bunica:
„Bugün de karnımız tok, Allaha şükür!” (Și azi ne-am săturat, slavă lui Allah.)
Dar un eveniment care m-a marcat profund în copilărie, lăsând o urmă adânca în suflet și făcându-mă pentru prima oară conștient că viața omului este efemeră, ca o adiere de vânt, a fost cutremurul din martie 1977.Dupa șocul violent,eram adunați toți ai familiei afară, la fel vecinii și rudele, speriați de seismul,devastator de altfel pentru alte regiuni, din seara fatidică. Mi-au rămas întipărite cuvintele spuse și repetate de părinți și vecini:
„Bugün barsın, yarın yoksın — Allaha şükür, bugün barmız!”
(Azi ești, mâine nu — slavă lui Allah, azi suntem.)
Zicatoare care exprimă atât de bine efemeritatea vieții,fragilitatea existenței umane îmbinate cu recunostința ca sintem inca in viață!
°°°
Curtea tătărească din imaginea anului 2019, din Techirghiol, pare să fi rămas neschimbată pe parcursul a două secole. Eram, poate, de vârsta fiicelor mele când treceam pe aici și întâmpinam aceeași atmosferă… pitorească.