Armenii

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Aprilie 2026
Timp de citire: 8 minute

Dobrogea este cunoscută și pentru o comunitate armenească veche și bine înrădăcinată, mulți ajungând aici via Constantinopol, în diferite etape istorice. Iată însă un fragment de istorie a lor, din vremea Imperiului Otoman, care reflectă situația dificilă a acestei populații:

"Memoriul despre starea actuală a Armenilor

La marginile lumii civilizate, în Asia, se află o țară, care odinioară avută și îmbelșugată, cel întâi leagăn a neamului omenesc, acum însă de Europa uitată, cere a fi ascultată de areopagul puterilor într-un moment, când pentru creștinii din Orient se apropie oaza dreptății. Dacă dominațiunea de cinci secole a fanatismului, nedreptății și barbariei urmează acum a ceda libertății conștiinței, dreptului și progresului adevărat, apoi Armenia nu trebuie să fie desmoștenită, ea singură dintre toate popoarele, care zac sub același jug. Iar Armenia nu vine iară cu nici un titlu oarecare de drept, să-și calicească o favorizare nemeritată. Asemenea cu celelalte națiuni, care au contribuit la opera progresului și a civilizațiunii, cere și ea prin toate mijloacele legale, respectul dinaintea dreptului ei de existență, sfârșirea suferințelor ei și siguranța dezvoltării sale succesive, libere de toate piedicile și de orice asuprire. Speranța ei este că popoarele Occidentului, încunoștiințate despre suferințele și dorințele ei, îi vor întinde mâna fără pregetare. Armenia, obosită deja de mai înainte prin repetatele invasiuni ale vecinilor săi barbari, n-avea puterea a se opune curentului pustiitor, când musulmanii, veniți din interiorul Arabiei, au așezat stindardul profetului până în inima Europei. Turcii se așezară acolo întocmai cum se zăboveau în urmă în Bizanța. Armenia, pustiită, ruptă și periclitată de o pieire totală, avea numai una singură grijă: a menține cât posibil naționalitatea ei și nevătămarea religiei sale creștine, moștenită de la părinții ei, și, ca recompensă pentru justiția și probitatea, ce cu tot dreptul o aștepta de la noii săi stăpâni, să plătească acestora tributul cuvenit până la ziua eliberării.

Armenii compun în Turcia o populație de patru milioane suflete, iar la începutul dominațiunii otomane au fost ei de două ori mai numeroși.

Armeanul, dedându-se exclusiv agriculturii și comerțului și plătind dările chiar cele mai apăsătoare, s-a silit prin purtare pașnică, activitate și prin toleranță religioasă, atât de rară în acele regiuni, a trăi în concordia cea mai completă cu celelalte națiuni de diferite religii. Privind respectul legilor ca cea dintâi datorie a sa, nu i se putea obiecta nici o singură revoltă armată, căci el a fost convins de prevederea sa înnăscută despre efectele sinistre și inutile ale acestui mod de emancipare, dacă nu e sprijinită de un popor puternic. Linia de conduită a națiunii, a cărei stare actuală o descriem acum, a fost chiar de la început aceea de a cere prin toate mijloacele legale dreptate și egalitate, însă degeaba. Armenii, învinși de forța brutală, înconjurați din toate părțile de vrăjmași, care nu cunosc altă lege decât arbitrariul și fanatismul, au știut să se susțină prin atâtea secole de sclavaj, deși au ieșit împuținați în număr, dar mai compacți decât oricând. Încă până la începutul acestui secol trăia armeanul însuflețit de curajul religios al mântuirii, sugând puterea și energia sa din religie și căutând să-și păstreze naționalitatea prin răpirea rămășițelor literare ale națiunii sale din mâinile celor care distrugeau bibliotecile; în această servitudine pentru progresul realizat de Europa se afla armeanul încă cu câțiva ani în urmă, când deodată fu atins de cea dintâi rază de lumină, pe care nu vrea a o mai pierde din ochi.

Cuceritorul Constantinopolului, apreciind bine calitățile de ordine și îmbelșugare ale elementului armean, a deschis acestuia capitala sa, dându-i câteva libertăți și drepturi. Armenii au primit dreptul de a-și administra averile naționale și bisericile lor prin patriarhul lor și câțiva notabili ai națiunii. Dar această formă oligarhică de administrare a dat foc, dacă nu la prea multe abuzuri, dar cel puțin la o întrebuințare neconformă a banilor strânși cu atâtea sacrificii. Spre a înlătura aceste neapărate inconveniente, a elaborat națiunea, acum cu vreo 15 ani înainte, un statut organic, care, bazat pe alegerea în popor, este în sferele sale modeste un adevărat model de legislațiune interioară și de administrație. Acest statut a fost sancționat de Sultanul Abdul Medjid, cu mici modificări, mai vârtos că nu altera întru nimic interesele guvernului. De atunci încoace a succes armenilor, sub sacrificii mari și lupte continue cu elementele de care erau înconjurați, să adune ajutoare suficiente pentru a administra bisericile, mănăstirile, spitalele și mai ales școlile lor.

După exemplul armenilor din capitala turcească au înființat și toate orașele provinciale școlile lor, care progresează în conformitate cu mijloacele rămase încă nerăpite de asupritorii acestora. Imunitățile și drepturile admise încă de la cucerire și care au fost precum sancționate prin statutul organic al națiunii n-au produs rezultatele ce se așteptau în urma atâtor sforțări și răbdări.

Armenii au fost expuși în patria lor la tot felul de barbarii, căci erau înconjurați de numeroase populațiuni turce, curde și așarice, cea mai mare parte hoarde nomade barbare și fanatice. Cu tot dreptul s-ar putea zice că aceste neamuri sălbatice, care trăiesc numai din jafuri, sunt protejate de autoritățile locale. Nu trece nici o zi în care pașnicii și harnicii armeni să nu fie supărați și loviți legiunea, libertatea, onoarea și averea lor.

Uzurpațiuni de pământuri, sacrilegii în biserici și mănăstiri, convertirea silnică de femei și minori la islam, asasinuri — acestea formează starea la care armenii sunt supuși în fiecare zi. Turcii, curzii și afșarii, pe lângă care au mai venit acum și cerchezii, domnesc în unele părți ale țării ca stăpâni absoluți. Sub ochii autorităților locale slăbite ridică ei contribuțiunile cele mai apăsătoare și merg cu cutezanța lor atât de departe încât se amestecă, sub amenințări chiar, și în relațiunile cele mai interne ale creștinilor. Sub pretexte cele mai superficiale nimicesc ei recolta, ard satele și alungă populațiunile prin lovituri de săbii și împușcături. Anarhia este, așa zicând, starea permanentă a Armeniei. Guvernul local împiedică numai rar când pe acești criminali și este de tot indiferent față de plângerile repetate ale jertfelor.

Acești barbari, încurajați prin o nepedepsire sistematică, reînnoiesc cu mai mare zel jafurile lor. Numai musulmanilor le este permis a purta arme; de aceea sunt înarmate aceste hoarde nomade, din care cea mai mare parte nici nu plătește vreun tribut precar și nu este supusă nici unei legi, și aceasta cu știrea și cunoștința autorității. Și când armeanul vrea să-și caute dreptatea sau să reușească o plângere, apoi numai atunci poate reuși când este sprijinit de martori musulmani, după cum o cere șeriatul. Dar fiindcă nici un musulman, de frica Coranului, nu vrea să dea o mărturie contra coreligionarului său, apoi se nasc de aici toate nedreptățile posibile.

În Armenia se află acum peste un milion de kurzi, afșari și cerchezi, care toți, fără o meserie precară, fără locuințe stabile și fără industrie, se hrănesc de pe munca populației agricole. De o parte chinuiți de bandele organizate de tâlhari, de alta expuși mereu fanatismului și neglijenței guvernatorilor turci, nu rămâne armenilor alt mijloc decât a se plânge la patriarhul din Constantinopol. La fiecare avarie — și acestea se succed cu o repeziciune grozavă — se îndreaptă patriarhul către Înalta Poartă, spre a-i deștepta atențiunea și a primi ordine pentru a se face dreptate. Înalta Poartă consideră câteodată o asemenea afacere ca nevenită sau întârzie trimiterea unei anchete contra guvernatorului. Rezultatul unei anchete, ce lucrează în astfel de împrejurări, unde voința rea și nebunia erau împreunate, a împiedicat în toți timpii cursul justiției. Deseori se întâmpla ca populațiunea trebuia să revoace printr-un al doilea document cele reclamate de întâiul document; acest al doilea act însă a fost totdeauna redactat de autoritățile locale în numele populațiunii și dat acesteia spre semnare sub amenințările și presiunile cele mai mari. Creștinul care le reclama și este nepedepsit pentru o atare îndrăzneală trebuie să se simtă fericit. Aceste fapte arătate aici în extras se bazează pe dovezi autentice și se atestă prin protocoalele ..."

Curierul Foaea Intereselor Generale, 2 decembrie 1876

În imagine: armeni din Albumul Dobrogei, realizat de fotograful Anatole Magrin în 1900.