Aromâna – o formă arhaică a limbii române

Publicat de Aurel Băjenaru, 29 Martie 2026
Timp de citire: 7 minute

Mult timp, preocupat de "adevărata origine a românilor", de originea comună a noastră, a vlahilor nord dunăreni cu cei din sud, aromânii, m-am împiedicat de diferențele de limbă care nu par mici, dar iată că numai de la prima vedere.

Am pornit cu acest articol de la o întrebare formulată de Coroi Alexandru Mihai: „Pot românii să înțeleagă aromâna?”, cu exemplul de mai jos. Întrebarea, aparent simplă, deschide însă o discuție despre originea comună a limbii și identității românești, despre relația dintre româna modernă și aromână.

Și iată o analiza care dovedește simplu că aromâna nu este o limbă separată în sens strict, ci o formă conservată, arhaică, a limbii române, păstrată în sudul Dunării. Această perspectivă se leagă de teoria mea expusă aici, a unei origini sud-dunărene a românilor, susținută acum și prin alte argumente lingvistice.

V. Diamandi, într-un fragment publicat în Gazeta de Transilvania (28 aprilie 1913), descria simplu un procesul istoric: populația romanizată din Balcani, formată din coloniști romani, dar și din traci și misieni romanizați, ar fi fost împinsă spre sud în urma invaziilor slavo-bulgare din secolul al VII-lea. Această populație, care până atunci se numea „romană”, nebizantinizată, începe să fie cunoscută sub numele de „vlahă” și se răspândește în regiuni precum Macedonia, Epir și Tesalia.

Separarea dintre româna nord-dunăreană și aromână ar fi avut loc ulterior, probabil în jurul secolului al X-lea. Din acel moment, evoluțiile lingvistice au urmat direcții diferite.

Limba română a fost influențată puternic de slavonă și de limbile vecine, iar în epoca modernă a trecut printr-un proces de „relatinizare”, mai ales în secolele XVIII–XIX, sub influența Școlii Ardelene, care a încercat să evidențieze originea latină a limbii.

În acest context, revenim la întrebarea inițială: pot românii să înțeleagă aromâna?

În viața de zi cu zi, răspunsul este, în general, nu. Totuși, la o analiză atentă, se observă că diferențele nu sunt atât de mari pe cât par. Multe cuvinte și structuri sunt recognoscibile, mai ales dacă le raportăm la româna veche sau la graiurile regionale.

Un exemplu relevant este cântecul aromân „Lilicea Vreariei” („Floarea dragostei”), interpretat de Elena Gheorghe, artistă de origine aromână. Analiza versurilor oferă o imagine clară asupra apropierii dintre cele două forme de limbă:

Text aromân / Traducere și explicație în română

Aclo, aclo pi dzeanâ nâ lilici
Acolo, acolo pe geană (deal) sunt flori
– „aclo” este o formă veche/regională pentru „acolo”; „dzeană” sugerează marginea sau dealul.
Siminatâi diunâ featâ, lea
Semănate de o fată
– „featâ” = „fată”, formă foarte apropiată de româna arhaică.
Lele, îi lilicea vreariei…
Lele, este floarea dragostei…
– „lele” este un apelativ tradițional; „lilicea” = floarea; „vreariei” derivă din „a vrea”, sugerând dorința, iubirea.
Lea, lele, îi lilicea vreariei…
Este floarea dragostei…
Aclo, aclo shidea nâ featâ armânâ
Acolo, acolo ședea o fată aromâncă
– „shidea” = „ședea”, formă încă prezentă în unele graiuri.
Ma shidea, ea dipriunâ…
Mai ședea, ea întruna (continuu)
– „dipriună” are sensul de „întruna”, „mereu”.
Lea, lele, îi lilicea vreariei…
Este floarea dragostei…
Lea, lele, îi lilicea vreariei…
Este floarea dragostei…
Priaclo, priaclotsi un gioni armân tritsea
Pe acolo, pe aproape, un tânăr aromân trecea
– „gioni” = „jun(e)”, termen arhaic pentru tânăr.
Shla ea, lamsheata armânâ el mutrea
Și la ea, la fata aromâncă, el privea
– „mutrea” sugerează acțiunea de a privi, a se uita.
Shi’arupea lilicea vreariei…
Și rupea floarea dragostei…
Shi’arupea lilicea vreariei…
Și rupea floarea dragostei…
Această analiză (de Coroi Alexandru Mihai) evidențiază faptul că multe dintre diferențe sunt mai degrabă de formă decât de fond. Numeroase cuvinte aromâne au corespondente directe în română, fie în forma actuală, fie în variante arhaice sau regionale.

De exemplu, termenul „lilice” cu sensul de „floare” apare și în literatura română. Poetul Dimitrie Bolintineanu folosea acest cuvânt în versurile sale, ceea ce arată că el făcea parte din fondul mai vechi al limbii române.

În mod similar, ideea de „vreare” (dorință) este perfect inteligibilă pentru un vorbitor de română, chiar dacă nu mai este folosită cu sensul de „dragoste” în limbajul modern, unde termenul dominant – „dragoste” – este de origine slavă.

Prin urmare, chiar dacă aromâna și româna modernă nu sunt reciproc inteligibile în mod spontan, ele împărtășesc un nucleu comun profund. Aromâna păstrează trăsături arhaice care, în româna nord-dunăreană, fie au dispărut, fie au fost înlocuite. Aromâna poate fi văzută, astfel, ca o formă conservatoare a limbii, o „arhivă vie” a unor stadii mai vechi ale românei. Studierea ei nu doar că ne ajută să înțelegem mai bine evoluția limbii, dar oferă și indicii importante despre trecutul comun al comunităților romanice din sud-estul Europei.

În concluzie, deși românii nu înțeleg automat aromâna, o analiză atentă arată că cele două sunt mult mai apropiate decât par. Iar această apropiere nu este întâmplătoare, ci reflectă o istorie comună, insuficient explorată.

Articol scris în amintirea vorbelor vecinului nostru, nea Gheorghe Cutova, care se adresa adeseori copiilor lui Mihai, Tache și celorlalți într-o limbă care, pe când eram copil, mi se părea deosebit de misterioasă.

Post Scriptum
Deoarece exemplul meu privind utilizarea cuvântului „lilice”, cu sensul de „floare”, la poetul Bolintineanu a fost respins de unii cititori, pe motiv că acesta ar fi avut origini aromâne, am considerat necesar să identific și alte surse.

Această rezervă apare în ciuda faptului că Bolintineanu s-a născut în România și a scris într-un cadru cultural românesc, care a acceptat în mod firesc această formă arhaică.

Cea mai veche și clară utilizare a termenului „lilice” cu sensul de „floare” în limba română, se regăsește în „Psaltirea în versuri” (1673). Autorul, Dosoftei, moldovean, folosește acest cuvânt pentru a reda fragilitatea vieții umane.

Citat din Psalmul 102 (v. 15): „Omul ca iarba-s zilele lui, ca lilicea câmpului, aşa va înflori.”

În această traducere a textului sacru, unde în latină apare expresia flos agri, Dosoftei optează pentru „lilicea” nu neapărat pentru a desemna un crin (lilium), ci mai degrabă ca un arhaism poetic pentru „floare”.

Este important de subliniat că Dosoftei scria în secolul al XVII-lea, în Moldova, fără vreo legătură cu mișcările culturale aromâne ulterioare sau cu influențele balcanice ale secolului al XIX-lea. În româna veche, „lilice” reprezintă un derivat din latinescul lilium. În timp ce în româna standard acest termen a evoluat spre „crin” (prin filieră neogreacă sau slavonă) sau a rămas marginal, în aromână el a devenit termenul generic pentru „floare” („lilici”). Este probabil ca Dosoftei să fi păstrat acest cuvânt ca pe un termen livresc — un latinism timpuriu sau un arhaism încă prezent în mediul ecleziastic moldovenesc, înainte ca „floare” să elimine celelalte variante concurente.