Băi de mare - Constanţa, 1907

Publicat de Aurel Băjenaru, 1 Ianuarie 2022
Timp de citire: 8 minute

— Tipuri şi moravuri de plajă.—

Au venit, Dumnezeu ştie de unde, cu toţii alungaţi de soarele arzător al lunei Iulie. Ca si animalele pădurilor, gonite de presimţirea unui apropiat cataclism, cu toţii au năvălit Constanţa cu toţii căutând "să-şi recâştige sănătatea" cheltuită în timpul anului. Şi toţi sunt veseli, toţi sunt zglobii: bucuria slugilor râmase singure, voioase că pentru câteva săptămâni vor juca rolul stăpânilor la cari sunt băgaţi cu simbrie! Şi aşa de mare le-e bucuria, că, odată intraţi în apa rece a mârei, mulţi, foarte mulţi, iarăşi de bucurie îşi dau drumul... imitând ceea ce făceau când erau copii mici, înfăşaţi pachet în braţele doicelor. Noroc că d-na Mare e o damă foarte spirituală, o doamnă foarte sărată ! — ar pretinde Mitică.

Patruzeci de zile în şir — sezonul — de dimineaţă până apune soarele, priviţe-i cum se inghesuesc pe podul de lemn ce ţine loc de "peron", aşteptând trenul care îi va duce la Mamaia. Priviţe-i şi nu va mai săturaţi! Tineri, bătrâni şi copii la minte, gură cască ai câmpiilor arse de secetă sau obicinuiti ai pavajului încins din Capitală, o sumedenie pestriţă de indivizi surmenaţi cari toată săptămâna nu fac nimic pentru ca a şeaptea zi, Duminica, să aibă pretextul de a se odihni cum s'a odihnit însăşi Creatorul nostru, tuturor văzutelor şi nevăzutelor.

Uitaţi-vă la dânşii şi roagă pe D-zeu să nu cazi în doaga lor! Ascultându-i cum se laudă, tare ca s’audă si vecinii, ai crede că a 5-a cale din New-York — stradă locuită numai de miliardari— şi-a dat întâlnire pe plaja dela Mamaia. Toţi sunt bogaţi.. în datorii. Unul şi-a hipotecat casa sau amanetat bijuteriile râmase dela părinţi: un altul şi-a vândut o treime din leafa anuală ; câţiva au venit însoţiţi de soţiile lor, cărora le toacă restul miilor de lei luaţi zestre. Cei cari trăiesc cheltuiund cât îi ţine băerile pungei, mai bine ar face să stea acasă.

"Ces sont de mitockains, ma chère" — auzi pe câte o cocoană privindu-i cu dispreţ. Căci aşa a fost întotdeauna Românul: fanfaron. Râcâe fanfaronul, dar râcâe'l bine, şi vei da de nevoiaşul gata să se umilească la prima ocazie numai şi numai să muncească cât mai puţin în schimbul unui câştig cât mai mare. Intre „oameni de afaceri", proprietatea ce au unii indivizi de a se înjosi mai râu decât animalele cu sgarda la gât, ia numirea de "fler", şiretlic sau deşteptäciune. Justiţia insă, căreia nu cam îi place să umble pe două cărări, cu toate că i oarbă, o numeşte altfel, cu o singură vorbă : pungăşie. Vorbă de nimic, foarte des întrebuinţată dincolo de barieră, dar pe care astăzi se bazează temelia întregului stat politic român.

Uite pe d-nul şi d-na Popescu, respectabili în enorma lor prostie ce-i învălue precum altădată lumina cerească aureola capul sfinţilor martiri. Au imbătrânit, dar se ţin încă bine (prostia conservă), atât din parale cât şi din sănătate. Priviţe-le corpul—eroare gravă făptuită de un savant zăpăcit care s’a apucat să reconstitucască un monstru antidiluvian cu oase luate de la scheletul a o duzina de animale moderne. Un cap enorm, luminat şters de doi ochi în agonie, clipind la fie ce adiere a vântului; cap de bou cu creer de vulpe, întrucât priveşte viclenia în afaceri. Se plimbă rezemaţi pe labele unui elefant care şi-ar permite luxul să umble in ghete de „şevro" cu nasturi sau şireturi. Când d-nul şi d-na Popescu îşi dau osteneala să ostenească, onorabila pereche ia loc pe scaun, aşezându-se pe două vaste perne de carne învelită cu grăsime şi piele. Nn uitaţi pântecele d-nei Popescu in "neglijé", ce-i atârnă, pardon, ca la o scroafă însărcinată - pardon!

De obiceiu vin însoţiţi de un al treilea, fiul lor, ofiţer care la sigur va a-junge general—numai să trăească!—sau o altă rudă săracă, plecată după căpătueală, in căutarea unui bărbat sau soţie cu zestre cât mai grasă. Încolo, oameni foarte cum se cade : nici odată nu au făcut rău unuia de care au avut nevoe. Cu cei mici bine înţeles că sau purtat... Adică, plânsu-s’a cineva vre odată contra maşinei ce bate pietrişul şoselelor ?... Pe cei mici totdeauna i-au strivit, contribuind la "nivelarea societăţei".

Doamna ceastălaltă, însoţită de un copil închiriat, muştruluit s’o strige continuă: "Maman" — e o văduvă.... cocotă clandestinä din Bucureşti. E singură şi inconsolabilä. E fiinţa ideală cu care craii ruginiţi au avut «o aventură cu o femeie cinstită, nevasta unui înalt funcţionar decedat de curând». A treia zi chiar, am dat de ea plimbându-se în lungul digului de piatră, întovărăşită de un căpitan ce călca mai ţanţoş ca la defilarea dela 10 Mai. Şi să mai spui că militarii nu au trecere la femei... cu taxă !

Loc pentru d-nul lonescu!, — funcţionar superior, corect în sacoul spânzurat de umeri ca într’un cuer. D-nul lonescu a fost trimes de medici, ca să repare sănătatea sdruncinată a câtorva funduri de pantaloni surmenaţi in timpul obositoarei sale slujbe de biurocrat ce iese la pensie decorat şi cu hemoroizi.

Daţi puţină atenţie şi d-nului Vasilescu, mereu încruntat, vecinic cu mintea preocupata de „unde va găsi un birt mai ieftin". Se vâra unde inghesueala e mai mare, totdeauna înconjurat de întreaga-i familie: soţia, trei fete, doi bâeţi şi o «guvernantă»,—turmă de ţigani pricopsiţi ce’şi urmează vătaful în haine de sărbătoare.

— Dnul căpitan de colo, trebue să fie de cavalerie. Imbracă’l ca pe Vodă în ziua încoronărei, pune-i trunchiul în frac şi picioarele în ciubote de lac, imbracă’l chiar femeeşte dacă vrei, şi d. căpitan va rămâne, v’o jur, tot căpitan dc cavalerie. Dumnealui e cel mai splendid exemplu al teoriei: „funcţiunea formează organul. Tot umblând călare —am auzit că chiar doarme călare— încet, încet, capul d-lui căpitan a ajuns să aibă înfăţişarea unui cap de cal împodobit cu chipiu având trei galoane înguste—-„coafură" la care încă nu s'a gândit Societatea pentru protecţia animalelor. D. căpitan vine călare la Mamaia (honny soit qui mal y pense !) (rusine celui care gandeste rau aici n.m.), face curte călare, stând de vorbă, tot călare lângă vagonul în care se găseşte ţivila inimei lui de chevalier de la Triste Eigure. Când pleacă, negreşit că d. căpitan pleacă tot călare, escortat de o ordonanţă» iarăşi călare. Şi se duce rânjind rece—zâmbet de cal însetat, ce’şi arată dinţii că doară i se va da un pic de apă ; se duce ca să se întoarcă mâine, poimâine, dacă nu peste câteva zile, să se întoarcă tot călare... într’un vagon special, pus la dispoziţia sa de însăşi prefectul judeţului, prefect cu care nu-i nici chiar frate, — afirmă contrariu gurile rele.

Nu voi spune o vorbă de cele patru fesuri fioroase la vedere ca patru gâturi jupuite şi lipsite de cap. In aceste vremuri de grea cumpănă, când o delegaţie special trimeasă la Constandinopole se câsneşte a încheea o pârlită de "convenţie" convenţională, nu-i frumos să pretinzi că toată splendaroa Islamului s’a localizat în cele patru fesuri după care—să fie oare halucinaţie?—totdeauna mi s’a părut că văd fugind un rabin, gata să le tae ... moţurile.

— Sabalaerusum, musiu Scatian!

— Uăăâ...?

— Pardon!... A ghită nacht, her Şloim!

Nae

Furnica, august 1907