În istoriografia străină am găsit desori referiri la Vlahii strămutați forțat de Bulgari la nord de Dunăre, în special în Transilvania la muncă forțată în minele de sare sau de minereuri. Amănunte mai exacte nu am reușit să găsesc până acum. Dar iată că am descoperit în Serbia de vest grupuri de Vlahi considerați de toți ca țigani, a căror limbă etnică este româna. Sunt ei primii Vlahi, primii români de pe teritoriile a ceea ce a devenit apoi România de astăzi?
° ° °
«ROMÂNII» DIN SERBIA OCCIDENTALĂ
în statisticele iugoslave, pe lângă masa mare de Români din părţile răsăritene ale Serbiei, sunt semnalaţi Români, în mici grupuri, prin regiunile apusene ale Serbiei, prin Bosnia, prin Slavonia şi chiar prin Croaţia, sau, după împărţirea administrativă cea nouă a Iugoslaviei, prin banovinele Drinei şi Savei.
Cu ocazia călătoriei mele în Iugoslavia din toamna anului 1937, făcută în vederea adunării de material dialectal delŕ Românii din Banatul iugoslav şi din Serbia orientală pentru Atlasul Linguistic Român, am vizitat un sat din Serbia occidentală aproape de râul Drina — fosta graniţă dintre Serbia şi Bosnia — în care statisticele oficiale iugoslave indică, la rubrica « limba maternă », vreo 400 de suflete care vorbesc româneşte. Numele satului este Ciocheşina (cu ortografie iugoslavă: Cokesina), situat la poalele dealurilor Ţer, la marginea sudică a şesului Macvei, la vreo 40 de km SudVest de oraşul Şabaţ.
Abia coborît din tren în gara Prnjavor, am auzit graiu românesc. Dela întâia vedere aceşti Rumîni — cum îşi zic ei (o femeie şi-a zis Rumîncâ )— mi- au dat de bănuit: prea erau negri. I-am întrebat îndată:
—Nu sunteţi cumva Ţigani ?
— Ţigan au Rumîn, cum vrei, l-ea fost răspunsul. La fel, ei zic indiferent ruminaste sau ţîgănaşte.
Graiul adevărat ţigănesc nu-l ştiu. Nu cunoşteau nici numeralele ţigăneşti: iec, dui, trin (1, 2, 3). Totuşi un moşneag le-a recunoscut ; mi a spus că aceasta e gurbeţaşti, aşa vorbesc Ţiganii de laie — dânsul le spunea Gurbeţ, sg. Gurbet .
« Rumîn » ca dânşii ştiu că mai sunt, în afară de Cokişîna — unde după spusele lor ar fi vreo 250 de case de « Rumîn » şi vreo 200 de seleăsi adică Sârbi — în satele din jur Petcoviţâ (60 de case), Bélareca (70 de case) Douănişci (40 de case) şi Lipolist (70 case); pe urmă peste Drin (Râul Drina), adică în Bosnia până la Sarai (Saraievo), pe lângă Tîrg (oraşul Şabaţ) şi dincolo de Tîrg, adică în Srem şi Slavonia, şi spre Beligrád.
Ocupaţia lor principală e lingurăritul. Ei îşi zic coritar. Mulţi dintre ei sunt diblar « lăutari ». Dintre ei se recrutează de altfel lăutarii ţigani din Serbia şi Bosnia. Prin ei au pătruns în foklorul muzical sârbesc o mulţime de melodii româneşti, mai cu seamă arii de dansuri ca de exemplu: Kokonjesc'e, kokonjeste, srba^), vlasko kolo « horă românească », etc.
Totuşi o seamă dintr'înşii practică şi agricultura.
Aceşti Ţigani — adică la dreptul vorbind nu chiar aceştia din Serbia occidentală, ci cei de peste Drina, din Bosnia şi cei din Slavonia — au fost semnalaţi mai demult. Unii i-au crezut Români. Weigand a spulberat definitiv această legendă. Tot dânsul a semnalat şi numărul mare de Ţigani romanizaţi din Serbia propriu zisă, deci aceştia despre care vorbim noi Sârbii îi numesc karavlaski Cigani «Ţigani din Muntenia». ( Traducerea este aici un fals, karavlaski se traduce probabil prin "vlahi-negri" si nu Tigani din Muntenia. Vahi Negri / Moralci erau numiti Vlahii din nord-vestul Balcanilor asa cum Vlahii din restul Balcanilor, aromanii, erau numiti si "Vlahi Albi" n.m)
De fapt unele particularităţi ale graiului lor arată că romanizarea lor s'a întâmplat în Muntenia 5). Astfel íobán « cioban », zăpadă, puţ « fân tână », uoik'i, uredik'i, burta, supeşti « ciupeşte » dâ « de », pâ « pe », zişi (pers. 3a plur.) « (ei) zice », ţoale « haine », dar mai cu seamă fun « vrun », fo « vro ». Astăzi, cu ajutorul Atlasului Linguistic Român, putem stabili teritorul pe care se întrebuinţează formele de mai sus. Prospectul acestui Atlas dă chiar hărţile cuvintelor cioban şi zăpadă. Dacă cioban e şi muntenesc şi moldovenesc, în schimb zăpadă este o formă muntenească.
Pe harta alăturată am tras ariile unora dintre formele amintite mai sus. Astfel aria burtă acopere toată Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Sudul Transilvaniei, regiunile de peste Dunăre din Bulgaria şi Serbia (Valea Timocului). Aria ţoale cuprinde Banatul, regiunile dintre Dunăre, Timoc şi Morava, Oltenia şi Muntenia de SudVest. Dă se întâlneşte, pe de o parte, în Crişana, Vestul Banatului, regiunea din spre Morava la Sud de Dunăre, pe de altă parte, în aproape toată Muntenia (cu excepţia colţului de NordVest) şi SudEstul Olteniei. In sfârşit fun, fo « vrun, vreo » se întâlneşte în partea de Sud a Munteniei şi Olteniei, începând delŕ Turtucaia, prin Sudul judeţelor Ilfov, Vlaşca, Teleorman, Romanaţi, Dolj, Mehedinţi, până în regiunea Vidinului în Bulgaria. (O arie frun, fro « vreun, vro » se găseşte mai la NordEst prin judeţele Olt, Nordul judeţelor Vlaşca şi Ilfov). în partea răsăriteană a ariei lui "fun", "fo", acolo unde se zice pă, dă, « pe, de » (în Dolj, Mehedinţi, regiunea Vidinului se zice pe, de), deci prin Sudul judeţelor Romanaţi Teleorman, Vlaşca, Ilfov au fost romanizaţi aceşti « Rumiti » ai noştri. Pretutindeni în aceste judeţe se aud forme ca oichi, weiche.
Weigand (op. cit, p. 175) publică un singur cuvânt din graiul acestor Ţigani, anume: t'çpt'ine «pieptene». Pe baza acestei forme îi crede originari din Munţii Apuseni. Şi eu am notat o formă ase mănătoare : Véptu « pieptul ». Dar pentru explicarea acestor forme nu trebue să mergem aşa departe. în afară de aria cea mare a labia lelor palatalizate, care cuprinde, pentru cuvântul PIEPT, toată Cri şana, Transilvania, Moldova (cu Bucovina şi Basarabia) şi Nord Estul Munteniei, mai avem o mică arie de palatalizare a labialelor, pentru acest cuvânt, în Sudul Olteniei şi în regiunea Vidinului l).
Aici lângă Vidin am notat de exemplu tept « piept », deci cu o falşă depalatalizare a lui k (k'ept) rezultat din palatalizarea labialei p (piept), formă auzită în aceeaşi regiune şi de Weigand. De aici, din SudVestul Munteniei şi SudEstul Olteniei, după ce au fost complet romanizaţi ca limbă, au plecat « coritarii » noştri în Peninsula Balcanică, trecând probabil pur şi simplu Dunărea în Bulgaria turcească. La început nu şi au zis « coritari », ci « lingurari ». De fapt în Bulgaria Ţiganul rudar e numit de Bulgari: Ungur (lingurka, f.). Cu toate că nu s'a păstrat la ei tradiţia că ar fi venit din Muntenia, totuşi epoca în care au părăsit pământul românesc nu poate fi veche. Astfel « porumbul » îl numescporómb' (plur. tant.).
Cum porumbul a început să fie cultivat în Muntenia pe la sfârşitul sec. al XVII lea, e sigur deci că aceşti Ţigani a trebuit să fi fost la începutul sec. al XVIII lea încă în locurile unde s'au romanizat. Cu toate că au plecat relativ târziu din părţile dunărene ale Mun teniei şi Olteniei, aceşti romanizaţi au dus cu ei în Peninsula Balcanică unele trăsături ale graiurilor munteneşti şi olteneşti dispărute astăzi. Astfel pronunţarea ca ea sau ia al lui e accentuat şi când este urmat de o silabă conţinând un e (>i) (de exemplu: rumîuaşti, ţîgăuaşti, sîrbiaşti, miori « mere », piari « pere » tasti « este », sâ gindeaşti, pealea «pielea», sprîsani «sprâncene», ureaik'a «urechea», sântreabi « să întrebe », şopteaşti, mutasti « amuţeşte », etc.) L) trebue privită ca o pronunţare veche muntenească şi oltenească. De altfel această pronunţare arhaică n'a putut dispărea de mult din regiunile amintite, deoarece se mai păstrează la unii dintre Românii din jurul Vidinului (am notat în satul Molalia — oficial Sveti Petăr — forme ca veade, îndeleate, deateră, rumtneaşte, etc., etc.), despre care ştim că s'au aşezat pe locurile lor de astăzi cam acum 100—150 de ani. Un alt arhaism în graiul românesc al acestor Ţigani este pro nunţarea lui u final în cuvântul albu (nearticulat): om albu, jumătăţi albu. De altfel pronunţarea albu se aude şi astăzi aproape în toată Oltenia.
[...]
E. Petrovici Dacoromania, 1-Jan-1938
° ° °
Boyash sau Bayash ( endonim : Bȯjáṡ , română : Băieși , maghiară : Beás , slovacă : Bojáš , sud slavă : Banjaši , Bojaši ) este o etnie romă (se zice) care trăiește în România , Moldova , sudul Ungariei , nordul Croației , nordul Slovaciei , Serbia , nordul Serbiei . Balcani , dar şi în Americi. Numele alternative sunt Rudari ( Ludari ), Lingurari și Zlătari .
Boiașii sau Băieșii (în română) sunt o ramură/ castă a romilor care au fost nevoiți să se stabilească în secolul al XIV-lea în Munții Apuseni , aflați în Transilvania , și să lucreze ca sclavi în minerit (un regionalism pentru mine în română: „baie”. ," din Evul Mediu slavon ).
La sfârșitul secolului al XVI-lea boiașii au început să migreze spre sud, în Țara Românească , și spre est, în Moldova , unde au fost ținuți ca sclavi împreună cu alte grupuri de romi (până la desființarea sclaviei în 1855–56).
Un alt nume pentru boiaș, Rudari , provine de la slavul ruda („metal”, „minereu”). Pe măsură ce minele au devenit ineficiente, boiașii au fost nevoiți să se reajusteze câștigându-și existența făcând ustensile din lemn ( Lingurari înseamnă „ facători de linguri ” în română; de asemenea, cf. sârbă ruda , maghiară rúd , română rudă însemnând „rudă”, dar și „ tijă, stâlp, băț"). Porecla Kashtale („lucrătorii în lemn”) le-a fost dată și de romii vorbitori de romani și a rămas în romani ca un cuvânt mai general pentru un rom care nu vorbește romani. După momentul în care au început să facă unelte din lemn, s-au împrăștiat în comunități izolate. Consecința acestui fapt este că în zilele noastre se vorbește un dialect arhaic distinct al românei, cu împrumuturi din alte limbi din jur.
Deci se afirmă serios că acești "țigani" și-au pierdut limba, vorbind numai un dialect românesc, pe care însă l-au păstrat sute de ani?!
După eliberarea romilor din sclavie (până la mijlocul secolului al XIX-lea), mulți au emigrat în alte țări, în special în Ungaria și Balcani , dar și până în America , Africa de Sud și Australia .
° ° °