Bărăganu – Osmanfacâ

Publicat de Aurel Băjenaru, 31 August 2026
Timp de citire: 5 minute

Pe drumul din excursia noastră la Potârnichea/Abdulah, am trecut apoi și prin Bărăganu. Înainte de intrarea în sat, în mijlocul câmpului arid, la marginea șoselei puțin frecventate, doi tineri antreprenori în devenire vindeau limonadă rece, făcută manual, cu 2 lei paharul.
Am aflat că deja în jur de 20 de mașini opriseră pentru a face fotografii, probabil la fel ca noi, care le-am lăsat 20 de lei. Un model de succes, de fapt.

În rest, am mai întâlnit un măgar care se ascundea de arșiță după un tufiș, un cal priponit, dar curios, care a venit, grăbit, la fereastra deschisă a mașinii, și multă liniște, într-un peisaj rural scăldat de soare în după-amiaza verii.

Apoi a venit întrebarea, de ce Bărăganu? Oare cum a putut ajunge un nume cu rezonanță de poveste otomană, Osmanfacâ, la numele românesc, atât de sugestiv pentru câmpia plată, Bărăganu?

Romanizarea toponimelor otomane, organizată de Constantin Brătescu în 1926, nu a fost întotdeauna un caz fericit.

Forma Osmanfacî este explicată de cercetarea istorică prin termenul turcesc, de origine arabă, fakî / fakih, folosit pentru un cunoscător al învățăturii și al dreptului islamic, un „exeget islamic”. Prin urmare, numele ar putea fi înțeles drept „satul lui Osman-Învățatul”.

În documentele de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Osmanfacî nu desemna doar vatra actualului Bărăganu. Comuna Osmanfacî cuprindea trei sate sau cătune:
• Mahometcea → ulterior Straja, dispărut la construcția Canalului Dunăre–Marea Neagră;
• Abdula/Abdulah → ulterior Potârnichea;
• Ebichioi/Ebechioi → ulterior Lanurile.
Dar iată ce ne spune căpitanul M. D. Ionescu despre situația comunei în anul 1904:

„Comuna Osman-facâ.
Pe platoul monoton al Topraisaruluĭ, pe șoseaua ce vine de la Hasidüluk și la 21 km. spre S.E. de Constanța, se află comuna Osmanfacâ, compusă din satele: Osman-facâ, un grup de case și bordeĭe dogorite de arșița sóreluĭ și bătute de vènturile ierniĭ, fără adăpost și fără plantațiĭ; Ebechioi la 4 km. spre S.V. de reședință, e un sat tătăresc, miserabil, ca și Abdulah, așezat la 5 m. spre S.E. de Osman-facâ.
Se învecinesce la N. cu Murfatlar și Omurcea; la V. cu Bülbül; la S. cu Edilchioĭ * și Topraisarĭ; iar la E. cu Tekirghiol.
Repartiția suprafețiĭ și populației, este arătată la plasă. Case sunt 312.
Budgetul comuniĭ constă din 12105 leĭ la veniturĭ și 7823 le la cheltuielĭ, rèmâind un excedent în plus de 4382 leĭ; sunt 362 contribuabilĭ.
În satul de reședință se află o biserică cu hramul Sf. Împărați Constantin și Elena, clădită în 1890, are un preot și 2 cântărețĭ; maĭ sunt și 5 giamiĭ: treĭ în Osman-facâ și câte una în cele-l-alte două sate; sunt deservite de 5 hogĭ. În Osman-facâ este și o casă de rugăciunĭ protestantă.
Șcólă românească, nu este; în cele 3 sate se află câte o șcólă mahomedană, condusă de hogĭ. Populația sa compusă în majoritate din turci, tătari şi bulgari, este de 258 familii cu 1407 suflete.”

Procesul intens de colonizare cu populație românească, după unirea Dobrogei cu România și, mai ales, în perioada interbelică, precum și emigrarea musulmanilor din localitate sau mutarea lor în alte localități ale Dobrogei au dus la o schimbare totală a structurii etnice a acestei comunități.

Astăzi, în localitatea turco-tătară de altădată mai găsești doar câțiva tătari. Un peisaj aparent obișnuit de câmpie, câteva sate și niște nume pe o hartă ascund, de fapt, straturi succesive de istorie: otomană, tătărească, bulgărească și românească.

*) Edilchioi a fost un sat otoman vecin, ars din temelii în timpul războiului ruso-turc din 1829.