Bogomilismul și caracterul eretic al creștinismului românesc

Publicat de Aurel Băjenaru, 22 Iunie 2025
Timp de citire: 13 minute

Dacă ne uităm la o definiție bisericească a ortodoxiei, aceasta este descrisă drept „dreapta credință” – religia creștină care pretinde că a păstrat nealterate învățăturile apostolilor și ale Bisericii primare. Cuvântul „ortodoxie” provine din grecescul orthodoxía și înseamnă „slăvire dreaptă” sau „credință corectă”.

Totuși, ne putem întreba: este ortodoxia românească cu adevărat această „credință dreaptă”, fidelă originilor apostolice? Analiza de mai jos sugerează contrariul – că ea s-a abătut semnificativ de la dogma inițială.

În Evul Mediu, termenul „valah” a dobândit sensuri negative: „vagabond, tâlhar, șarlatan”, aceasta deoarece valahii au fost asociați cu bulgarii și cu erezia bogomilită – o formă dualistă de creștinism, considerată periculoasă de către Biserica oficială. Astfel, „bulgar” devenise sinonim cu „eretic”, iar „vlahul” era suspectat că răspândește asemenea idei greșite, subversive. În Vestul Europei, termenul „Vlachus” a fost preluat în sensuri peiorative: în spaniolă a devenit bellaco („șarlatan”), iar în franceză – bléche („trădător, vagabond”).

Și totuși, în ciuda acestei percepții nefavorabile, rădăcinile latine ale poporului român se reflectă puternic în spiritualitatea sa. Mituri și legende locale – cum ar fi imaginea „dracului” (din latinescul draco = balaur/șarpe) – trădează un fond religios profund și distinct, "dracul" mai apare doar in limbajul catalanilor și al aromânilor. Alte povești religioase cu origini păgâne confirmă că moștenirea spirituală a românilor este complexă și nuanțată – departe de a fi o simplă continuare „dreaptă” a învățăturilor apostolice.

° ° °

BOGOMILISMULU

Poporulŭ românescŭ se 'nchină la Răsăritŭ; elu ține de religiunea ortodoxă ale cărei dogme s'aŭ stabilită în consiliulu sfințilorŭ părinți de la Nicea; dar, cercetatu in intimitatea'i sufletéscă, poporulŭ românescu amestecă credință dreptă cu o seriă de alte credinţe şi superstițiuni, din carĭ nici nu se mai póte vedė dogma curată a crestinismului orientalŭ. Seculara'i incultură sau lipsa de interesŭ pentru discuțiunile religióse, lipsă ce pare a'i fi firéscă, l'aŭ adusŭ în punctulŭ de a nu și da sémă de cei adevărată în mulțimea credințelorŭ lui, să nu facă deosebire între cuvintulŭ adevĕratŭ alŭ Evangheliei şi feluritele practice superstițióse la care dilnicŭ (zilnic n.m.) se dedă. Adânculŭ seŭ sufletescu este continuŭ agitatu de preocupațiuni cari denotă o fericită sensibilitate; dar denotă în acelaşi timpŭ, prin răspunsurile ce gåseşte acelorŭ preocupaţiuni, unŭ creieră în care vedeniele neîntemeiate ținŭ mai multŭ locă de câtă învěțătura mântuitóre a religiunii creştineşti. Viața lui religiósă se închide în păzirea strictă a celor patru posturi de peste anŭ; în pomeni şi sărindare dese pentru sufletulŭ celorŭ morți, în acatiste pentru cei vii, într'o desfăşurare de practice sensibile pe carĭ le pune ca intermediară între sufletulŭ seu «smeritŭ şi păcătosu» şi între grația divină.

Aceste practice sînt cu atâtă mai dese, cu câtŭ poporulŭ crede că «de ce'i este scrisă în frunte nu va scăpa; dar că, celŭ puținŭ, să mai rescumpere prin aşa «fapte bune» multele păcate pe carĭ «i-a fostu datŭ să le facă.» Pentru acesta, sfinții se bucură de unŭ cultŭ deosebitŭ, după cum e şi puterea lorŭ mai mare în fața Tronului cerescŭ; pentru acesta, poporulu şi-a creată chiar saŭ a primită de aiurea creați gata sfinți cari nu's ai bisericei, cum bunăóra: sfintele Luni, Marți, Jouĭ, Sâmbătă, Duminecă şi cu deosebire S-ta Miercuri şi S-ta Vineri. Martorŭ curiosu şi nepricepătoru la lupta dintre lumina care'lü uimeşte şi întunereculu care'lŭ inspaimântă, a sfințită şi Luna şi Sórele.

Apoi aceste creațiuni religióse ale unui creierŭ profanŭ, le-a învelitŭ în poveşti miraculóse, pentru a cărorŭ frumósă desfăşurare mintea poporului nu s'a obosită încă. Cartea Vămilorŭ, legendele solare, basmele cu S-ta Vineri şi cu S-ta Miercuri, le datorimŭ acestui nesecatu isvorŭ de închipuiri şi superstițiuni religióse, isvorŭ nesecatŭ alŭ neamului nostru. Unele din aceste superstițiuni și legende sînt ale originei nostre romane; altele sint intrate mai târdiu, prin influința popórelorŭ slave. Astfelŭ că Creştinismulŭ nostru este alcătuită dintr'o varietate de obiceiuri, credințe, superstițiuni, în parte romane, în parte de altă natură, peste care noua credință s'a suprapusŭ, cu care s'a amalgatŭ, transformându-le, topindu-le şi presentându-le ca unŭ totŭ puternică şi indisolubilŭ.

Preocupația de căpetenie a poporului românescu este sufletulŭ. Ce va deveni elŭ după mórte? Asigurarea bisericei că sufletele celorŭ drepţi voru merge în sînulŭ lui Abrahamŭ, iar ale celorŭ păcătoşi în Iadŭ, a muncitù tare mințile, le-a 'nflăcăratŭ, le-a făcută creatore.

Dândŭ proporții neměsurate celei de urmă judecăţi, descrisă destulŭ de colorată de cărțile bisericești, imaginația poporului a creatŭ unŭ ladŭ mai înfricoşată decâtă alŭ Bisericei. Satana, a totŭ stăpânitorulŭ ladului, este ispititorulŭ temutŭ, urită şi blestematŭ, în potriva căruia imaginația a chemată pînă şi cavaleri medievali. Sf. Gheorghe in armură cavaleréscă, călare pe unŭ calŭ superbŭ, care calcă peste unŭ balaurŭ rěsturnată cu ochii însângerați și cu limba scósă, este eroulŭ iubită sufletului şi creată de imaginația bogată a poporului. Draculŭ iea figură de şérpe (draco) de unde şi numele de draci, de iedŭ negru, de, cotoiu negru şi iese inaintea omului de 'lu indémnă, or 'lu împinge la pěcatŭ, ca să și piardă sufletulŭ. «Draculŭ m'a împinsŭ, draculŭ te-a pusŭ, să nu te pună draculu» sint, ca şi alte multe, espresiuni isvorite din raportulŭ ce stabileşte Românulu între fapta-i ré și causa determinantă. La tóte acestea, Biserica, ea însă-și n'a adusŭ nici o alinare; din potrivă Biserica s'a folosită de natura superstițiósă a poporului pentru a'lu ţine mai subjugatŭ, mai ascultătorŭ, mai dispusŭ, către «casa Domnului» spre folosulŭ servitorilorŭ sei, de unde a eşită că poporulŭ totŭ mai multŭ s'a afundată în superstițiuni, cautandŭ să şi esplice nenorocirile prin influența spiritelorŭ rele şi să conjure nenorocirile combătendŭ spiritele rele prin mijlóce artificiale, cum sint rugăciunile de scóterea dracilorŭ, descântecele de totŭ soiulŭ de maladii. s. a. Credințele nereligióse, superstițiunile şi practicele care le însoțescu aŭ datŭ naştere unei întinse literaturi poporane, în care se strevede caracterulŭ ereticŭ alu creştinismului românescŭ.

Scrierile lui Popa Gregorie, din Mahaciŭ, se compunŭ dintr'o serie de ast-fel de legende religióse, precum: Legenda Duminccci, în care Christŭ amenința cu pedepsele cele mai aspre pe toți acei carĭ nu vorŭ păți Dumineca; Legenda Sfintei Vineri; Legenda lui Avraamŭ; Rugăciune de scóterea Dracului, Călătoria Maicei Domnului la Iadŭ, Apocalipsulŭ Apostolului Pavelŭ, Cugetări în ora morţii. In studiulŭ aměnunțitŭ ce d-lu Hasdeŭ a făcută asupra fiecăreia din aceste legende, a stabilită că tóte şi aŭ prototopulŭ lorŭ slavŭ, schimbată cu atâtu mai multă şi apropiatŭ de poporŭ, cu câtŭ a trecută prin mai multe mâini de traducători şi copişti.

Trecerea acestorŭ legende in literatura populară română s'a efectuată pe cale religiósă; ea se datoresce eresiei bogomiliste care a pětrunsŭ la Bulgari şi prin forța lucrurilorŭ la Români, încă de prin secolulŭ alŭ XII. Ele s'aŭ pututŭ respândi la Románi sub formă de poveşti, de către propoveduitorii sectelorŭ ce se nǎscuseră în sînulŭ Bisericei; aŭ viețuitŭ aşa în stare de literatură populară nescrisă ci numai povestită, cândŭ Popa Gregorie avu nemerita ideă să le scrie pe unele, să le copieze pe altele, după manuscripte deja esistente.

Dintre legendele acestea, «Cugetări în ora morții»> ne intereséză şi din altă punctŭ de vedere. Domnulu Hasdeŭ, în studiulŭ introductivŭ alŭ bucății acesteia, ajunge la conclusiunea că este o composițiune bogolmilică de fabrică curată românéscă, ală cărei scriitorŭ a trăită pe la 1550 şi că scriitorulŭ s'a inspiratŭ din «Invěțăturile» lui Neagoe-Vodă, de la capitolulŭ: Rugăciunea lui Ioan Neagoe Basarab care a făcută la eșirea sufletului seŭ" (ediția 1843). Din compararea unorŭ părți se vede aseměnare de gândire între o scriere şi alta. Stilulŭ însă diferă ca de la veaculŭ XVI până la alu XVII. In «Cugetăr» se simte simplitatea şi naturalulu; îmbrăcate într'o limbă mai archaică; în «Rugăciunea >> resare numai de câtă bogăţia şi armonia frasei. Ori-câtŭ ar fi îndreptatŭ presupusulă copiatorŭ din alŭ XVII originalulŭ lui Neagoe, n'ar fi isbutitŭ să realiseze calități despre cari amŭ vorbită în capitolulŭ I, de câtă numai dacă n'ar fi scris'o elŭ din nou.

Atâtă în scrierile bisericesci ale veacului XVI cât şi 'n manuscriptele Codicelui măhăcénŭ, ne întâmpină dacă nu pretutindeni aceiași adusătură a frasei, dar pretutindeni aceleaşi comparațiuni, alu cărorŭ isvorŭ este Biblia. Va trebui să mai trecă timpŭ pînă să ni se dea o comparațiune ca următórea care pune, cu dreptŭ cuvîntŭ, în admiraţiune pe cititorŭ, dar care denotă observație, sentimentŭ de altă natură de câtŭ celu religiosŭ, şi învățătură: «... astăți fii mei, vě depărtaţi de la mine şi săriți de la inima mea ca o scintee când sare pe fața apei în adancurile cele întunecate şi în valurile cele cumplite.»

Asemenea: «...ca turturéua ce se desparte şi îi pere soția; multă jale şi dorŭ are pentru dinsa și nici o-dată pe copaci verde nu se pune, ci tolŭ pe uscatu; şi când va să bea apă, întâiu o tulbură cu piciorele şi atunci bea; și nici o-dată inima ici nu dobândeşte veselic»; pasagiu pe care lň găsimŭ în duiosa poesie populară Amarita turturici, ale cărei variante il presintă mai amplificatŭ, într'o limbă mai bogată şi mai mladiósă. Acestea vină în ajutorul părerii că «Invěțăturile»> nu sint din veaculu XVI şi o nouă probă se adaugă faptulŭ, că parabolele din scrierea atribuită lui Neagoe, sînt tocmai parabolele intercalate în istoria lui Varlaamŭ şi Iosafu.

Istoria acesta, în care se represintă biruința creştinătății asupra păgânismului, s'a respândită la Serbi, Bulgari şi Ruşi, prin secolulŭ XVI şi a fostŭ tradusă în româneşte de Udrişte Năsturel in 1648 (52)., Scriitorulŭ «Invěţătu- rilorŭ» a cunoscută şi «Cugetările în ora morţii» şi traducerea sau, póte chiarŭ originalulu istorici lui Varlaamu şi Iosafă şi s'a servitu de dinsele în proporţicle trebuincióse pentru a'şi alcătui lucrarea a cărei dată sigură e anulŭ 1654.

Dintre legendele menționate, ultimile patru sînt bogomilice. Bogomili aŭ fostŭ o sectă religiósă, născută în Armenia și respândită in Bulgaria prin sec. X. Eraŭ «o tagmă călugăréscă creştină, cu o doctrină dogmatică necreştină.» Se consideraŭ urmaşi ai Sfintului Apostolŭ Pavelŭ. Recunoşteau dualismulŭ persianŭ, ca dogmă; două principii in luptă: binele şi reulŭ. Nu admiteaŭ Testamentulŭ vechiu, dicêndŭ că, pînă la Nașterea lui Christosŭ, lumea a fostŭ dominată de principiulŭ răului Satanailŭ, pe care Iisusŭ l'a închisă în Iadŭ. După bogomili, sînt douě lumi: una spirituală, lumea lui D-zeŭ; alta visibilă, lumea Diavolului. Sufletulŭ omului întruneşte în sine pe ambele aceste lumi. Diavolulu a creiatu pămîntulŭ şi din pămîntŭ a scosŭ pe Adamŭ şi Eva.

Omulŭ ar fi alcătuită din următórele elemente: påmîntŭ, mare, piatră, vintŭ, norŭ, sóre, rouă și o părticică din Duhulŭ Sfintŭ. Diavolulŭ n'a pututŭ să dé viață lui Adamŭ ci s'a rugatŭ lui D-zeŭ să'i dea. Eva, în dragoste cu Diavolulŭ, arŭ fi făcută pe Cainŭ. Credendu ast-fel corpulŭ ca o creațiune a Diavolului, Bogomilii tăgăduiaŭ întruparea lui Christ şi diceau că atâtŭ acéstä incarnațiune cât şi mórtea lui au fostŭ numai aparente. Bogomilii nu aveaŭ icóne, nici chiarŭ crucea, pentru că le consideraŭ ca obiecte de idolatrie; nici biserică nu aveaŭ, susținêndŭ că rugăciunea se póte face ori-unde; mai multă chiarŭ, ei credeaŭ iconele, biserica, móștele sfințilorŭ, ierarchia bisericescă și tote instituțiunile bisericeşti ca o operă a Satanei.

Bogomilii duceau o viață ascetică, prin care se depărtaŭ de societate şi de căsătorie. Postiaŭ Lunia, Mercuria şi Vinerea; și purtaŭ toți haine călugăreşti. Se hrăniaŭ cu plante şi cu peşte; după credința loră carnea și vinulu eraŭ făpturi diavoleşti. Ei credea în egalitatea ómenilorŭ.

Tradiţiunile acestei secte şi cu dinsele ale altora, se respândiră în poporulň românescŭ, unele sub formă de poveşti, altele pe cale literară. Postulŭ de Lunia, observatŭ de o mare parte a Românilorŭ agricultori; ferirea, ba chiar teama lorŭ de a se hrăni cu carne de vită mare, nutrimintu-le mai numai vegetalŭ, dilele de peşte» din lungile posturi dinaintea Crăciunului, Paştelui și St. Petru, închipuirea ce și facă despre puterea Dracului, admiraţia ce aŭ şi respectulŭ religiosu cu care vorbesc despre viața pustnică, aducă destulŭ cu părți din gândirea religiósă a creticismului bogomiliticŭ; acesta însă, deşi conţine într'insulu miedŭ protestantŭ: simplificarea serviciului divină şi înlăturarea obiectelorŭ şi ierarchiei bisericeşti n'a servitŭ Românilorŭ de câtă să le deştepte alte nenumerate eresii și superstițiuni pe lângă cele pe cari trebuie să le fi avutu deja; s'aŭ amestecată cu dînsele, mărindu-le numĕrulŭ și ținêndŭ spiritulŭ poporului sub unŭ obrocŭ de practice şi credințe îngreunătóre minței și împiedecătóre desvoltării şi cultivării adevăratului sentimentŭ religiosŭ.

Anton Lupu-Antonescu

Veaculŭ XVI : limba şi literatura românilorŭ : studiu, 1890 (fragment)