Bunicul — Abbabay

Publicat de Aurel Băjenaru, 29 Ianuarie 2026
Timp de citire: 6 minute

Cultura tătară, a tătarilor din Techirghiol, în special grija și dragostea lor față de copii, continuă să mă surprindă.

Mica povestire din epistola următoare a lui Temungin Ismail reprezintă un exemplu concludent în această privință, ilustrând grija și protecția pe care bunicii le oferă copiilor — adevărați „avocați” ai celor mici atunci când greșesc — în contrast cu pornirea, uneori violentă, a tatălui de a aplica o „învățătură de viață” cu ajutorul curelei.

Gândindu-mă retrospectiv la bunicii mei, care într-o situație conflictuală asemănătoare ar fi spus: „dă-i la fund ca să învețe, nu-i strică”, și la educația noastră, cu accente punitive atât fizice, cât și psihice (cel puțin în cazul românilor pe care îi cunosc), îmi dau seama că, sub acest aspect, ar trebui să-mi reanalizez și să-mi reevaluez întreaga copilărie. Nu-mi amintesc să fi avut un asemenea „avocat”. Iată, așadar, povestirea din vechiul cartier tătăresc al Techirghiolului.

°°°

Abbabay
Bunicul

Mufit, cu inima în gât, o zbughi spre gardul din fundul grădinii. Cu greu făcu o gaură, prin care se strecură rapid, ca un șarpe. Se ridică și luă direcția casei bunicului Abi. Fugea cum nu mai fugise niciodată, speriat de catastrofa pe care o stârnise. În urma lui se ridica un norișor de praf. Bunicul Abi abia apucă să se ferească din calea lui și scăpă luleaua din gură.

Mufit, îngrozit, se aruncă după stiva de plăpumi a lui Keanie, bunica. Se cuibări și trase peste el niște pături, camuflându-se ca un soldat în fața unei primejdii iminente. Abi își dădu seama imediat că se întâmplase ceva grav. Știa că, în mod normal, ar fi trebuit să apară Niat alergând după copil. Dar nu se întâmplă asta. Își reluă locul pe bancă, își umplu luleaua cu tutun și, când se pregătea s-o aprindă, zări în depărtare, dinspre casa lui Niat, un fum gros, negru, ca un drac împielițat. Scăpă luleaua din gură pentru a doua oară.

— Baban kasindrene! mormăi el printre dinți, supărat.

Își dădu seama că era ceva foarte serios și speră din suflet să nu fie foc de casă. O avertiză pe Keanie ca, dacă vine Niat după Mufit, să nu i-l dea.

Într-adevăr, după vreo două ore, Niat apăru, căutându-l pe Mufit. Era negru nu doar de supărare, ci și de funingine. Cu o mână își ținea pantalonii, iar cu cealaltă flutura cureaua în aer. Îl cerea pe Mufit.

— Geșmíş bolsın! („Să treci cu bine peste”), strigă Abi către Niat, fiul său.
— Ce s-a întâmplat? Să nu fie casa!
— Nu… răspunse Niat.

Abi se liniști imediat și începu să contureze o strategie de protejare a lui Mufit, dar nu înainte de a afla ce se întâmplase.

Desfășurarea neplăcutului eveniment

Niat tocmai descărcase în curte ultimul transport de paie. Așezase baloții în a treia șiră; totul arăta impecabil, iar animalele aveau hrana de iarnă asigurată. Nea Nichifor, vecinul, era și el bucuros. Îl ajutase ori de câte ori avusese ocazia la descărcatul căruței.

Mufit jubila. Deshămă caii și îi duse în grajd. Era mândria lui babay (tata). Mufit iubea animalele și le îngrijea cu o pasiune rară. Niat știa că, în lipsa lui — el fiind plecat la muncă — Mufit avea grijă de animale cum nici el n-ar fi făcut-o. Mulțumit că animalele aveau hrana pentru iarnă, Niat îl invită pe Nea Nichifor la o țuică.

— Nuuu te refuz! spuse vecinul, gluma lui preferată.

Pe masă apăru ghiudemul tăiat felii, brânza, câteva roșii, pâinea de casă și, mai presus de toate, țuica de casă. Mufit ciuguli și el câte ceva. Nea Nichifor îi întinse un zahăr candel. Copilul fugi în spatele casei, unde se aflau șirele de paie și fân. În drum, plănuind năzdrăvănii cu prietenii din cartier, luă chibriturile de pe pîrîm — cuptorul din curte. Ajuns în spate, trase un fir de pai, îl puse în gură ca pe o țigară și îl aprinse, așa cum văzuse la cei mari. Paiul se aprinse repede și se consumă la fel de repede. Nemulțumit, Mufit îl aruncă, încă fumegând, în stiva de paie. Luă alt fir și imitarea continuă. Din nou, paiul arse rapid și fu aruncat. Încet, încet, focul se înteți, se întinse cu o veselie drăcească.

În același timp, Nea Nichifor tocmai răsturna un țoi mare de țuică, cu capul dat pe spate, când privirea i se agăță de un fuior de fum din spatele casei.

— Niat, ce e în spate, că e fum?!

Strigătul fu auzit și de Mufit, autorul dezastrului. Acela a fost momentul fugii.

Vecinii fură alarmați imediat. Noroc cu Nea Sabai, care încălecă rapid pe un cal neînșeuat și, ca un cowboy, fugi la telefonul de la CAP să anunțe pompierii. Mobilizarea tuturor făcu ca focul să nu se întindă la case, animale sau la șirele vecinilor.

Dezastrul fusese evitat la mustață, chiar dacă toată hrana de iarnă a animalelor se transformase în cenușă.
Bunicul Abi înțelese că fiul său, Niat, ar fi putut rămâne fără casă — dar tot nu-l putea preda pe Mufit.

Îi spuse cu blândețe lui Niat să meargă acasă, să se spele, iar el, Abi, cu autoritatea și generozitatea pentru care mulți îi erau îndatorați, se angajă să refacă hrana de iarnă a animalelor. Niat insistă să-l ia pe Mufit.
— Pune-ți cureaua la pantaloni, că e rușine, îi spuse Abi. Și dacă mai insiști cu Mufit, te descurci singur cu fânul și paiele pentru animale. Alege!
Niat se calmă. Alese refacerea stocului de fân cu ajutorul tatălui său și își spuse în sinea lui: „Câteva curele tot va lua Mufit, acasă.”
Își ridică privirea spre Abi.

— Babay…

Abi, ghicindu-i gândurile, îi făcu semn cu degetul să nu cumva...
Mufit rămase la bunici, în „templul de protecție”, aproape o săptămână. Fu înapoiat părinților cu clauze clare de nonviolență, stipulate de bunicul Abi.

„Eh… Allaha şükür, ólgen yok!”
Slava lui Allah,n-a murit nimeni!