Călători Englezi despre Români

Publicat de Aurel Băjenaru, 31 Octombrie 2024
Timp de citire: 5 minute

de M. Beza

Cartea despre care vom vorbi astăzi priveşte pe românii din Ardeal. A apărut în Edinburg, la 1818, şi poartă titlul: Călătorii din Viena prin Ungaria de jos de Richard Brigid. Autorul aminteşte în prefaţă cu laude scrierea lui Robért Townson, cu care se aseamănă, prin aceea, că şi el, ca şi Townson îşi culege informaţia dela unguri. Aşa, la capitolul XII, ne spune, că în satul Csokonya e primit şi ospătat de cătră graful Széchenyi, care, pe lângă alte curiozităţi din domeniul său, a avut deosebita plăcere să înfăţişeze englezului şi o hordâ de valahi:

„Graful, caro dorea să-mi arate tot ce era mai interesant, aflând că-s curios în ce priveşte starea ţiganilor împrăştiaţi prin această ţară, s'a oferit a mă duce la hordă do valahi, un popor aproape tot aşa de osebit ca şi ţiganii, cam asemănător lor în felu-i de viaţă, şi din care o mică hordă s'a aşezat de mulţi ani într'una din pădurile grafului.

îndată ce se auzi, că trăsura grafului se apropie, şeful coloniei se găti şi veni întru întâmpinarea noastră, urmat de întreaga hordă. îmbrăcămintea acestei căpetenii valahe era foarte frumoasă deşi simplă, şi consta dintr'o curată cămaşă albă şi pantaloni, şi un minunat cojoc pe umeri. Cojoace do acest fel so cumpără cam rar de alţii, afară numai de conducătorii ţiganilor şi a valahilor, fiind prea împodobite cu flori şi făşii de piele colorate spre a fi în uz.

Lâna era întoarsă înăuntru; partea din afară era acoperită cu podoabe, garnituri de blană, precum şi un guler de lână fină eu două cozi, atârnând la spate.

Celelalte persoane în vârstă ale acestei bande pestriţe erau îmbrăcate în cârpe; dar copiii până la etatea de opt sau zece ani, pe deplin goi. Mulţi purtau ghiordane de scoici, printre cari am observat una ce era, cred, scoică de mare. Aproape toţi erau sub mijlocia staturii europene; culoarea trupului complect arămie ; şi o particulară formă şi expresie a feţei, poate mai răsăriteană ca ori care din înfăţişările ţigăneşti, pe cari le-am văzut.

Aşezămintele lor constau din optsprezece sau douăzeci de colibe, la felurite distanţe, orânduite într'un cerc neregulat în jurul locuinţei şefului lor. Fiece colibă avea o formă ovală. Şi cum unele din ele nu erau încă isprăvite, am avut prilejul să examinăm simpla lor construcţie. Sunt formate din ramuri groase, înclinate una spre alta în chip de arc, marginile lor fiind băgate în pământ, şi iarbă e pusă la temelie, spre a le ţine tari. Alte ramuri se împletesc apoi între ele, adăugându-se noroiu amestecat cu iarbă. într'o parte e o proiecţie pentru vatră. Intrarea e alcătuită din două beţe drepte, foarte grosolan trecute într'un drug de-a-curmezişul.

Coliba e locuită de trei, patra sau cinci persoane cari stau pe şolduri înaintea focului, şi mănâncă şi bea şi se culcă în ţărână. Colonia se compunea — am fost informaţi din partea şefului, din şeasprezece bărbaţi şi un egal număr de femei, toate măritate. Numărul persoanelor tinere, nu putea să ni-l spue numai decât. Principala şi aproape singura lor indeletnicire, — când nu-s întrebuinţaţi în purtarea de scrisori sau în alte ocupaţii din partea stăpânului moşiei, e facerea de albii, străchini şi linguri, pe cari le isprăvesc uimitor de repede, şezând la pământ şi lucrând cu o mică teslă.

Felul lor de vieaţă e foarte mizerabil; şi cu toate lipsurile, mulţi ating o vârstă înaintată. Se zice că, timizi şi tare temători de hoţi, ceeace-i face a preferi poalele pădurii, în loc de a trăi în centrul ei. Pândarul ne-a asigurat de altfel, că-ş nişte oameni oneşti şi nevătămători. Asta-i o hordă ale uneia dintre cele mai curioase naţii din Europa — naţie ce se număra între cele mai puţin civilizate, şi care se chiamă totuş pe sine cu numele de "rumuny", pretinzând la onoarea de a se trage din Romani". Bichard Bright aduce apoi mai multe citaţii din alţi scriitori cu privire la români, şi adaugă şi o teorie istorică, la care va fi colaborat şi inteligenţa grafului ungur, dar nu mai puţin poate şi băutura de la masa lui:

„Spre sfârşitul veacului al IX-lea maghiarii—sau adevăraţii unguri — cari se zice, că erau aşezaţi la Don, împinşi de un puternic trib de sciţi, numit pecenegi, intrară în Ungaria. Acum se vede, că parte din aceşti pecenegi, cari se stabiliră prin Macedonia, Tesalia şi Epir erau numiţi de către istoricii bizantini vlahi — de unde şi denumirea lor de azi: valahi."

Caracteristice sunt şi următoarele rânduri ale autorului: „Când spun, că această mică hordă, ale cărei înfăţişare se apropia aşa de mult de sălbatici, făcea parte din poporul valah, nu trebue să se înţeleagă, că vreau să reprezint întreaga naţie sub aceeaş formă.

„Adevărul e, că — deşi am fost asigurat atunci, că prin munţii Transilvaniei s'ar fi găsind o mulţime de valahi cu mult mai neciopliţi în moravuri, eu totuş n'am găsit în autorii, unde m'am referit vre-o descriere în stare să susţic această afirmare".

Românul, 3 August 1911

° ° °

În imagine bordei din Câmpia Olteniei pictat de Nicolae Grigorescu.