Călătorie în 1001 de nopți, Bașpunar

Publicat de Aurel Băjenaru, 17 Septembrie 2026
Timp de citire: 6 minute

Titlul „Călătorie în 1001 de nopți” sugerează exotismul oriental pe care autorul fragmentului de mai jos, Petre Vintilă îl descoperea la Bașpunar: un sat turcesc din Dobrogea în care, la vremea reportajului, se mai păstrau încă portul, tradițiile și atmosfera unei lumi aproape desprinse dintr-o poveste orientală.

În inima Dobrogei, acolo unde pământul păstrează în el poveștile multor neamuri, se află satul Fîntîna Mare, cunoscut odinioară sub numele de Bașpunar. Așezat într-o vale și sub ceruri care par nesfârșite, satul poartă încă în liniștea lui amintirea unei lumi de demult.

Aici au trăit exclusiv generații de turci dobrogeni, oameni simpli, legați de pământ, de credință și de tradițiile moștenite de la părinți și bunici. Başpunar a rămas singurul sat din Dobrogea locuit în totalitate de turci. Denumirea veche, Başpunar (baş = cap/principal, punar = fântână/izvor), face trimitere directă la izvoarele bogate din zonă, elemente vitale care au determinat stabilirea primilor locuitori în acest spațiu.

Iată mai jos descrierea din zorii orânduirii socialiste, despre cum arăta satul cândva.

Călătorie în 1001 de nopți

Cu douăzeci de ani în urmă, într-un reportaj despre Dobrogea, Geo Bogza, scria, nu fără un vădit sentiment de tristețe și nostalgie, că turcii de pe țărmul dobrogean al mării se repatriază, intorcindu-se la ei acasa in podișul torid și sărac al Anatoliei, sub soarele de cositor incandescent al Asiei minore. Plecau feregelele, plecau ochii triști si umezi ai turcoaicelor, se călătoreau pentru totdeauna melopeele pline de o gingașă poezie ale daulei. După ce secole întregi micul popor de țărani și crescători de vite de la Dunărea româneasca se cutremurase la strigătul de groaza „vin turcii“, unul din cei mai mari reporteri ai Romîniei contemporane scrie plin de întristare și de compasiune „pleacă turcii“.

Cine nu i-a cunoscut pe turcii dobrogeni între cele două mari războaie mondiale? Buni frați în suferința și mizerie cu localnicii romîni, tatari, bulgari și lipoveni, toți deopotriva robeau pe un pămînt sarac, erau snopiți in bătaie la posturile de jandarmi, erau chinuiți într-o muncă istovitoare pe paminturile chiaburești și moșierești. Sarăcia n-avea naționalitate, ea avea aceeași înfățișare dramatica și dezolanta, multiplicată pîna la obsesie, deopotrivă în bordeiele mizere ale țăranilor romîni și bulgari, lipoveni și turci.

Atunci cînd în primăvara acestui an am hotărât să cunosc viața Dobrogei noi și sa scriu o carte despre ea, cîțiva colegi, care o cunoșteau mai de mult, mi-au spus :

— Să cauti neaparat sa mergi la Fîntîna Mare. E singurul sat cu o populație compactă turcească, e singurul loc din Dobrogea unde se mai păstrează Vestigiul vestimentar de întunecimi și ev mediu al feregelei. Dar grabește-te, pentru ca nu peste multa vreme n-ai să mai găsești feregele nici la Fîntina Mare. Oamenii se schimbă și acolo în fața asaltului vieții noi.

Eram într-un „Gaz" al comitetului raional de partid Negru- Voda, în tovărășia secretarului cu Propaganda al raionului. Lipovean tinar, cu înfățișarea unui adolescent, blond, cu o voce rețînută și cumpănită, tovarășul acesta, Condrat, îmi povestea tot ceea ce socotea ca m-ar interesa cu privire la satul spre care ne îndreptam, înaintam pe drumuri pierdute în marea de grîne, treceam prin sate unde nu mai călcasem nicicand și povestea ortacului meu de călătorie mă cuprindea pe încetul în țesătura ei stranie, vie și cuceritoare.

Și atunci, deodată, ca și cînd am fi pătruns pe neașteptate într-o lume cu totul nouă. Într-un peisaj dramatic, selenar, ni s-a deschis exploziv în fața ochilor o vale uluitoare în amănuntele ei geologice, închipuiți-vă o călătorie cu mașina pe un drum plat, în niște locuri ce ți se par tot timpul că sunt un bărăgan imens și deodata vezi că ai călătorit la cîteva zeci de metri inălțime. pe un podiș plat, trezindu te la marginea unei văi cu pereți stîncoși, ca într-un canion.

Rîpele văii sînt de piatra descoperită, de o piatră în care scoicile erelor geologice stau încremenite și stratificate probabil de milioane de ani. Stîncile acestea dezgolite și abrupte au fost biciuite de ploi și viscole, au fost înfierbîntate de caniculă, iar milioanele de ani le-au îmbătrînit, le-au ciuruit și au săpat în ele grote și găuri în care stau liliecii și bufnițele. Peste pietrele fierbinți alunecă șopiile verzi, șerpi și totul pare a fi un colț surprinzător, de peisaj lunar.

Sentimentul că ai pășit într-o lume ireală e mărit și mai mult de cele doua vechi mori de vînt, ancorate față în față, de o parte și de cealaltă a văii, pe creasta dealurilor abrupte. Sînt două mori de vînt, donquicotești, și seara, cînd le privești așa cum se ivesc profilate pe cerul spuzit de stele, par niște păsări uriașe, preistorice, înviate și ieșite din grotele de sub ele.

Cînd am ajuns la Fîntîna Mare, peste satul strîns în vale aluneca lumina crepusculară a soarelui coborît la asfințit. Satul părea încă toropit de căldura zilei și ...

Petre Vintilă Dobrogea Nouă, 1 iunie 1960

Imaginile provin din Valea Bașpunarului, de la una dintre cismelele de la marginea satului. Fesul roșu cu inscripția „Turkiye”, un tribut târziu al modei otomane, este o mică, dar indubitabilă mărturie a unei apartenențe nostalgice la un trecut exotic și aparte, la un imperiu apus de mult.