Călătorie în Dobrogea la 1882

Publicat de Aurel Băjenaru, 6 Septembrie 2026
Timp de citire: 14 minute

Dr. A. P. Alexi, român, supus austro-ungar, face o excursie de cercetare botanică în Dobrogea, proaspătă provincie românească. Este o mișcătoare mărturie a interesului românilor din Transilvania față de evoluția românilor din România și a țării românești.

Artemiu Publiu Alexi (1847–1896) a fost una dintre figurile intelectuale importante ale Năsăudului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și, mai ales, un pionier al botanicii românești din Transilvania. El ne lasă un articol deosebit de original despre Dobrogea și oamenii ei la 1882.

Înfățișează lumea pestriță, multinațională a Dobrogei, turcii ei originali, care habar nu aveau românește, și obiceiuri originale din Dobrogea, precum acela de a lega o fâșie de stofă de crengile copacului de lângă „fântâna de leac”.

Totodată, scriind despre usturoi în acest articol memorabil, îi dă și „traducerea” denumirii sale originale din Transilvania, „aiu”, o dovadă vie a dezvoltării limbii române pe teritoriul românesc și aceasta pe aceleași rădăcini latine.

În Balcani, aromânii au păstrat forma al'iu / aliu (grafiile variază), cu sensul de „usturoi”.

Comparația etimologică:

rom. ai / aiu
arom. al'iu.
meglenorom. al'ŭ.
istrorom. olú

Toate sunt puse în legătură cu lat. alium, „usturoi”.

„Aiu” = usturoi, iar forma era un regionalism vechi, atestat în special în Transilvania și Moldova. Dicționarele istorice îl leagă direct de latinescul allium / alium, denumirea latină a usturoiului.

USTUROI ← USTURA + -OI

Denumirea "nouă" explică faptul că planta are „gust usturător”.

Iar „a ustura” este el însuși un cuvânt moștenit din latină:

lat. ustulare → rom. ustura

cu sensul de „a provoca o senzație de arsură/înțepătură”. Este atestat în română cel puțin din Biblia de la 1688. Totuși, această denumire trebuie să țină de primele „descălecate” românești, căci ea acoperă în mod uniform întreg teritoriul României de astăzi.

Revenind la articol, iată-l în forma sa originală, în măsura în care am putut să-l transcriu și să-l preiau direct din revista Familia, care apărea la Oradea, în 25 iulie 1882.

°°°

Suveniri și notițe de călătorie (în Transilvania, România și Dobrogea.) (Urmare.) XXXIX.

Dar să me întorc la escursiunea mea de la Măcin. Trecerea am făcutu-o pe un vaporaș carele abia cuprindea la 20 de persoane. Acesta eră proprietatea unui grec din Brăila care le întreținea comunicație între Brăila și Măcin. Deși acest vas eră micuț, însă fugea cu o iuțeală mare; în un ceas și circa 10 minute am ajuns la portul Măcinului.

Cu mine mai călătoriau, afară de niște turci din Măcin, niște greci și femei grecoice, și vre-o 3 ovrei. Începură a povesti mai ântâi pe greceșce, apoi pe româneșce. Obiectul de discusiune eră de speculă, ce pe mine nu me interesa. Jidanii, cu deosebire, își dădeau multă trudă a me atrage în vorbe cu ei. În urmă începură a me esamina mai de aproape: unde merg, ce voiu face cu plantele ce recoltez etc. Însă mie îmi plăcea mai mult a privi malurile Dunării, acoperite cu tufişe de sălcii și pe cari își aveau pescarii colibele și luntrele lor; îmi plăcea mai bine a privi munții Măcinului, cari păreau din ce în ce a se apropiă mai tare.

Dară de jidan nu scapi cu una cu doue, așă-i natura lui. În sfîrșit mi-am propus se păcălesc pe jidani. Erau numai doi, căci unul debarcase la Podbași. M’au fost întrebat ce voi face cu plantele recoltate. Le-am dat respuns cum că le voiu vinde în țara ungurască cu niște prețuri forte mari. Chiar aici, la Măcin, sub poalele muntelui, se află niște specii cari un singur esemplar costăză prin Ungaria câte 20—30 franci.

Jidanii mei începură a face ochi mari și a se interesă cu tot deadinsul.

— Să ne spui și nouă, cocoane, acele ierburi și-ți plătim bine, cât pofteșci.

— Acum nu me pot lăsă la târg, însă peste 5 zile de cercați în Brăila, la otel Hugo, și atunci vom stipulă condițiele de târg, numai se veniți cu parale. De acuma ve pot spune că acele plante sunt veninoase, al căror venin prinde mai bine la cei ce mâncă usturoiu (aiu).

Jidovii mei chiar mâncasă usturoiu, încât nu puteai stă în apropiarea lor. Făcură ochi mari și încetarăm cu discursul.

Întru acea ajunsesem la unul din cele doue vasă cufundate în canalul Măcin, carele se află ceva mai aproape de țărmurile drept. Chiar atunci se trudeau pescarii ca să-l desbrace de legăturile și cuiele de fer. Conducătorul vaporașului mi-a descoperit cum că acesta ar fi vaporul Hefsi-Rahman, cufundat de bravul major de atunci și acum colonel-locotenent de marină, Murgescu.

Ajungând la portul Măcinului, un alt năcaz mi se pune în drum. Toți pasagerii au trebuit să-și arate pașapoartele și certificatele pentru justificare. Un turc și un funcționar polițian, după cum mi s’a recomandat, făceau controla. Eu am așteptat până mai în urmă. Am credut cum că numai așă me voiu scăpă; deci, spunendu-le cum că îmi lipsesce documentul de legitimațiune, m’am rugat a fi condus la subprefectură.

Funcționarul, după ce m’am recomandat, s’a arătat cu multă complesanță, a dispus a mi se luă pachetul cu plantele și m’a însoțit până la cancelaria de subprefectură.

Subprefectul nu eră acasă, însă avea substitut. Am fost condus în un edificiu carele din depărtare avea un prospect frumos, eră cu etagiu și destul de mare. După ce te apropiai însă, se vedeau numai decât urmele resboiului trecut, cari nici până acuma nu s’au putut vindecă.

Dl funcționar de poliție numai de cât m’a recomandat la toți ceialalți și, spre mirarea mea, nime nu mi-a mai cerut document de legitimare. Din contră, șeful s’a escusat pentru că am fost molestat cu această cerere, însă dânșii sunt îndrumați la acesta prin ordin ministerial, și nu fără motiv, căci o mulțime de omeni vagabundi au început a se strecură în România.

Eu am laudat și binecuvântat acești pași ai guvernului și ai organelor sale. Numai a controla cât de aspră va fi în stare se pună barem în câtva sfîrșit la atâte inundări, cu deosebire de străini.

La recomandația acestor domni am tras la un otel (birt), în care eră birtășiță o nemțoică și unde avea locuință și medicul de plasă, dr. Crucean.

Până la dejun am voit a folosi timpul pentru a cunosce mai deaproape acest orășel. Și în adevăr mi-a plăcut mult buna ordine ce am aflat.

Stradele pavate, luminate și curate. Un număr însemnat de prăvălii și de cafenele. Casele puține înfățișau prospect de oraș, însă toate esprimau o bună ordine.

Locuitorii sunt mestecați: Români, Turci, Greci și Ovrei.

Edificii mai însemnate sunt: o subprefectură, o posto-telegrafie, căsarma, 2 geamii (biserici) turcești, școala românească de 3 clase.

Măcinul este reședința administrațiunii și a tribunalului de plasă. Plasa Măcinului numeră 14 comune, dintre cari multe comune sânt formate din mai multe cătune.

Abia așteptam se trăcă dejunul ca să pot face escursiunea mea botanică de mult dorită. Căldura eră mare, eră tropică, precum eu nu am suferit nici când, însă dorul meu de a recoltă la Măcin eră și mai mare.

M’a îmbucurat mult căci la acesta s’a oferit și d. dr. Crucean, cât și d. director dela scóala românésca, Ion Roman, Transilvanian de nume înșel dela Reșinari.

Escursiunea nostră eră proiectată pe platoul din dosul Măcinului, precum și costa nord-vesticâ a muntelui. Ni-am provedut cu cele de lipsă, numai una am uitat: se ne luăm apă sau vin, pentru că eram de credință cum că la paalele muntelui trebue se aflăm vre-un isvor; apoi am plecat la drum.

Am amintit mai sus cumcă Măcinul este aședat pe coastele platoului de care amintesc.

Până nu ajunge omul în dosul Măcinului, nu știe cât este de estins acest platou, ce este acoperit cu o mulțime de grădini și holde, tote bine cultivate. Tot aci se află în apropiere o mulțime de mori de vânt. Eu am numerat peste 20, dar nu le-am numerat tote.

Se vede cum că aceste mori sunt căutate și de satele din giur, mai din lăuntrul Dobrogei, unde nu este vânt așă puternic ca lângă Dunăre.

Căldura nu ne lăsă se mergem mult, ci ne silia se căutăm umbra unui pom sau chiar și numai a unui gard. Dl Roman se obosise atât de tare, încât drul sfătui să se rentorcă, cu atât mai vârtos căci mai înainte avuse friguri.

Rămăsei numai eu cu dr. Crucean. Căldura o suportam cum o suportam, dar acuma ne ajunse o sete teribilă; în dreapta și stânga nici un pârău, nici o fântâniță. Ne duplicam pașii pentru a ajunge la paalele muntelui, unde ni se spuse că ar fi niște isvoră bune cu apă rece.

La poalele muntelui am dat de o colibă turcască la o pepinișce. Prin semne ne-au înțeles cum că avem sete, ne dede un vas cu apă, însă apa eră atât de caldă și rea, cât nu am putut se bem.

I-am întrebat de vre-o fântână, mai mult numai prin semne, căci româneșce nu șciau, iar noi nu șciam turceșce. Ne-au respuns „su”, „su” și ne-au arătat cu mâna spre sud.

În urmă am ajuns la o fântână chiar la poalele muntelui, ascunsă în un tufiş de stejari, mestăcăn și aluni. Apa eră, sub împregiurări, rece, însă fântâna era plină de lână broscei și de brosce. Ne-a trecut gustul de beut și chiar și setea.

Pe când petreceam la această fântână, sosește aci o țărancă română după apă. Am întrebatu-o cum pot bea apă din o fântână plină de broșce și lână broșcască?

— Ei, domnilor! Dar cine a vădut isvor bun fără broșce? O fântână ca asta nu se află în tot ținutul, de aceea se numeșce „fântâna de leac”. Uitați-ve în stejărelul cela: câte petele și alte semne, atâția omeni s’au vindecat bând din această fântână. Dară nici a suta parte nu sânt semnele.

— Pentru ce s’au pus acele semne? — am întrebat noi.

— Fiecare om, când duce apă anumit de leac, pune un semn în acel arbore, apoi aruncă puțină pită și sare în fântână, căci altcum apa nu-i de leac.

În adevăr, acel arboret eră împodobit cu o mulțime de pandlice în toate colorile, bucăți de pânză, lână colorată etc.

Femeia ne îndrepta mai spre sud la altă fântână cu apă mai clară. Dela o pepenișce, a cărei proprietar eră Român, ne conduse un fecior cu carele am povestit multe. Dânsul ni-a scos apă din fântână și ne-a oferit cu multă bunăvoință, dicând cum că mai bună apă nu vom găsi nicăiri.

A fost un isvor mai spre sud, mai avut în apă, însă cu seceta asta mare a secat de tot. Am trebuit se bem așă cum eră, deși eră caldă și mirosă a nămol. Ne-am ferit însă a bea multă, ca să nu ne bolnăvim.

În urma acestor suferințe credeam că me voi despăgubi prin o recoltă avută pe muntele Măcin, însă acesta eră roșit, eră ars de arșița soarelui. Abia ici-colea, la umbra unui arbust sau în dosul unei stânce, se află câte o plantă înflorită, însă toate de cele mai răspândite, ce le poți afla lângă ori ce drum sau pe ori ce rît, și nu este trebuință a face investigațiuni botanice chiar pe munții Măcinului și în o căldură atât de groaznică, precum n’a fost nici odată mai mare cu acea, după mărturisirea țăranilor din Măcin.

Mi s’a spus cum că a fost peste 40 gr.

Mai prodigioasă recoltă am avut în acea zi pe șesul (platoul) Măcinului, carele de pe coasta muntelui ni se înfățișa ca un prea frumos tapet, la care am rămas uimiți.

Nu fu dară nici o mirare dacă, deși obosiți și setoși, sub această impresiune pitorească, începurăm a ne înnalța în regiuni poetice.

Amicul meu improvisă numaidecât:

Câmpu-i plin de floricele
Dar nici una dintre ele
Nu-i ca chipul mândrei mele.

Aceste trei versuri ne-au dat material destul de bogat pentru a ne băgă în o discusiune lungă. Câmp cu flori, chipul mândrei, amor, credință, însurație și altele sunt atâte teme asupra cărora se poate vorbi atât de mult.

Ce norocire pentru noi căci, începând această conversație, am mai uitat din suferințele fisice, de căldură, osteneala și sete și, în urmă, și foamea.

Sorele sfințise de mult și noi tot mai ierborisam pe șesul Măcinului.

— Se plecăm, frate! Căci ne apucă noaptea și sântem departe — îmi zise amicul, și pornim înapoi.

Iuasem pe alt drum, nu pe care am venit.

Spre bucuria nostră ne ajunse un car turcesc, în care se aflau trei bărbați. Ne-am rugat se ne iee și pe noi și ne-au împlinit dorința.

Însă vai de căruțarul nostru! Căruțele turceșci nu sunt construite ca ale noastre.

(Va urma.)

Dr. A. P. Alexi