Casa Beiului — Constanța

Publicat de Aurel Băjenaru, 8 Martie 2026
Timp de citire: 5 minute

Când Constanța începea să se ridice din praful vechilor mahalale otomane și din ruinele lăsate de războiul Crimeii, pe o faleză liniștită din apropierea portului se înălța o casă mare, cu pridvor larg, ferestre înalte și ziduri groase de piatră adusă de la carierele dobrogene. Era ceea ce oamenii aveau să numească, mai târziu, Casa Beiului.

Construită pe la 1866, clădirea purta în sine amestecul acelor vremuri: rigoare orientală și început de gust apusean. Curtea avea un mic havuz, umbrit de duzi bătrâni, iar în grădină creșteau trandafiri și rodii, semn al unei prosperități tihnite. Aici locuia Gelal Bey, fiu de pașă, moștenitor al unor întinse proprietăți dobrogene și om cu educație aleasă, format la Stambul, la cursuri de literatură franceză și bune maniere europene.

Gelal Bey făcea parte din acea ultimă generație de notabili otomani care mai păstrau farmecul patriarhal al Orientului, dar gustau cu voluptate rafinamentele Occidentului. Vorbea franceza cu ușurință, purta mustăți răsucite după moda vremii și se mișca prin lume cu o eleganță naturală, care atrăgea privirile.

Soția sa, Latiffé Hanum, fusese educată la colegii occidentale din Constantinopol. Plimba prin încăperile Casei Beiului rochii de mătase și parfumuri fine, primea vizite, asculta pianul și discuta cu doamne din comunitățile creștine ale orașului, spre mirarea musulmanilor mai rigizi. Pentru Constanța de atunci, ea era un simbol discret al schimbării: o femeie orientală cu spirit modern.

Viața în casă se desfășura în ritm domol. Diminețile începeau cu cafea tare și dulceață de trandafiri, iar serile aduceau conversații lungi în grădină, sub lumina felinarelor. Gelal Bey obișnuia să primească oaspeți din lumea consulară a portului — greci, armeni, francezi, români — și adesea discuțiile alunecau de la politică la poezie, de la Coran la Lamartine.

După 1877, când Dobrogea intră sub administrație românească, atmosfera se schimbă. Vechea ordine se destrăma încet. Privilegiile se subțiară, impozitele deveniră mai stricte, iar Gelal Bey, deprins să trăiască din rente, începu să simtă greutatea unei lumi care nu mai funcționa după regulile cunoscute. Numirea sa ca reprezentant al Imperiului otoman la Constanța veni ca o gură de aer. Casa Beiului redeveni, pentru o vreme, un mic centru al vieții mondene. Vara, orașul fremăta: vechiul cazino cu terasa de lemn, balurile, seratele de la hoteluri, plimbările pe faleză, trenurile de agrement spre vii. Gelal Bey era nelipsit din acest peisaj, galant și generos, oferind cadouri aduse de la Stambul și dulciuri fine de la cofetarii celebri ai Imperiului.

În unele seri organiza serenade pe mare, iar sunetul viorilor se strecura până la ferestrele camerelor dinspre apă. Era epoca în care Constanța învăța să fie cochetă, iar Casa Beiului era una dintre scenele acestei transformări. Dar viața risipită în plăceri are un preț. Încet, proprietățile se vindeau una câte una, iar fastul se subția. Revoluțiile politice de la Stambul îi aduseră pierderea funcției, iar războiul mondial avea să-i răpească familia și liniștea. Soția îi muri departe, copiii se risipiră prin lume, iar Gelal Bey rămase singur într-o casă prea mare pentru un singur om.

După ocupația orașului, Casa Beiului fu jefuită ca atâtea alte clădiri: uși smulse, ferestre sparte, podele luate, țevi dezmembrate. Când proprietarii se întoarseră din refugiu, găsiră doar zidurile goale și ecoul pașilor. Bătrânul Gelal Bey se retrăgea adesea într-o mică bodegă dintr-o stradă lăturalnică, tăcut, privind în gol. Din când în când mai pomenea de serile din grădină, de havuz, de discuțiile despre stele și credință, de vremurile când credea că raiul poate fi trăit încă de pe pământ.

Într-un amurg de toamnă, fostul bei trecu din lumea aceasta cu discreția cu care trăise ultimii ani. A fost înmormântat cu demnitatea cuvenită unei odrasle de pașă. Casa Beiului a rămas, a supraviețuit până în perioada comunistă, când a fost demolată pentru construcția unor blocuri.

Astăzi doar imaginea ne-a mai rămas ca o mărturie a unei Constanțe de frontieră între imperii, religii și stiluri de viață — un loc unde Orientul și Occidentul au stat pentru o clipă față în față, sorbind cafea amară sub trandafiri, înainte ca istoria să-și urmeze cursul cel nou, într-o totală neglijență față de patrimoniul lăsat moștenire de un imperiu apus.

Adaptare după o povestire despre viața dobrogeană de K. H. Zambaccian.

°°°

În imagine: Casa Beiului din Constanța, aflată cândva deasupra Băilor de la Vii, reconstituită pe baza imaginilor vechi păstrate și a relatărilor despre aceasta.