Casa Beiului din Constanța – o reconstrucție istorică

Publicat de Aurel Băjenaru, 19 Iulie 2026
Timp de citire: 8 minute

Casa Beiului, cunoscută și sub numele de Casa Pașei, a fost una dintre cele mai valoroase construcții ale patrimoniului otoman din Constanța și, totodată, una dintre cele mai puțin cunoscute. Ridicată cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe vremea când orașul, numit atunci Küstenge, făcea parte din Imperiul Otoman, clădirea domina spectaculos faleza și golful portului. Deși tradiția locală o identifică drept reședința în care locuia sau era găzduit beiul Dobrogei în timpul vizitelor sale la Küstenge, până în prezent nu au fost descoperite documente care să indice cu certitudine anul construcției sau numele comanditarului.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Constanța era un oraș modest, cu doar câteva sute de locuințe, iar Casa Beiului se remarca prin dimensiuni și prin arhitectura sa orientală. Fotografiile realizate în 1972 și memoriul tehnic întocmit în același an arată că aceasta reprezenta unul dintre puținele exemple aproape intacte de arhitectură civilă otomană păstrate în Dobrogea. Clădirea era construită din zidărie masivă de piatră și avea foișoare și pridvoare orientale, un acoperiș cu streșini largi, ferestre dispuse simetric, ancadramente din piatră sculptată și porți din fier forjat decorate cu motive islamice și semiluni metalice. Întregul ansamblu era înconjurat de un parc împrejmuit, iar specialiștii Ministerului Turismului au constatat în 1972 că numeroase elemente originale se păstrau încă și puteau fi restaurate.

După revenirea Dobrogei la România, în urma Războiului de Independență din 1877–1878, proprietățile fostei administrații otomane au intrat într-un amplu proces de reorganizare. Casa Beiului a avut mai mulți proprietari, printre cei mai importanți numărându-se generalul Ioan Emanuel Florescu și, ulterior, medicul și fiziologul Nicolae Paulescu. Aceste informații apar în documentele cercetate de istoricul Delia-Roxana Cornea și sunt rareori menționate în lucrările dedicate istoriei Constanței.

În perioada interbelică, clădirea devenise deja unul dintre cele mai pitorești repere ale orașului. Imaginea sa apărea frecvent pe cărți poștale, în albume fotografice și în ghiduri turistice, iar mai mulți arhitecți români au atras atenția asupra necesității conservării sale. Ei considerau Casa Beiului aproape singurul exemplu important de arhitectură civilă otomană rămas în Constanța, într-un oraș aflat într-o continuă transformare urbanistică.

Contrar unei opinii răspândite, autoritățile comuniste nu au decis imediat demolarea imobilului. În anul 1972, Ministerul Turismului a trimis o comisie de specialiști care a întocmit un dosar complet de restaurare, incluzând relevee, descrieri tehnice, evaluări structurale, propuneri de intervenție și treisprezece fotografii detaliate. În memoriul tehnic, specialiștii apreciau că monumentul avea „reale calități artistice” și recomandau restaurarea sa pentru integrarea în circuitul turistic al Constanței.

Proiectul prevedea consolidarea structurii, restaurarea elementelor de arhitectură otomană și amenajarea unui muzeu dedicat istoriei locului. Casa Beiului urma să fie inclusă într-un traseu cultural alături de Cazinou, Moscheea Carol I, Farul Genovez și Edificiul Roman cu Mozaic, reprezentând una dintre puținele inițiative oficiale de valorificare a patrimoniului otoman din oraș.

Planurile nu au fost însă duse la îndeplinire. În a doua jumătate a anilor 1970, regimul Nicolae Ceaușescu și-a schimbat prioritățile, concentrându-se asupra extinderii Portului Constanța și reorganizării întregii zone sudice. Casa Beiului se afla chiar în perimetrul destinat noilor amenajări portuare, iar proiectul de restaurare a fost abandonat. La începutul anilor 1980, clădirea a fost demolată, împreună cu alte construcții istorice din zonă.

Astăzi, amplasamentul fostei reședințe se află aproximativ în zona Porții 4–5 a Portului Constanța, în apropierea fostei Plaje a Viilor și a falezei sudice. Transformările succesive ale terenului și extinderea infrastructurii portuare fac dificilă identificarea exactă a fundațiilor clădirii.

Dacă proiectul de restaurare din 1972 ar fi fost pus în aplicare, Constanța ar fi avut astăzi cea mai importantă reședință civilă otomană păstrată din Dobrogea, transformată într-un muzeu și într-un reper arhitectural comparabil ca valoare istorică cu Cazinoul sau Casa cu Lei.

°°°

Iata si cateva detalii din acest studiu:

"Întreaga construcţie este din lemn şi paiantă. Învelitoarea este din ardezie, iar patina ei neagră contrastează în mod plăcut cu spaţiul verde din jur, dar mai ales cu elementele decorative de lemn ale pavilionului. Pazia care înconjoară marginea învelitorii este din lemn traforat, lucrată simplu, sugerând prin conturul ei stalactitele – element decorativ specific artei musulmane.

Mai evidente apar stalactitele la capitelele coloanelor care susţin învelitoarea cerdacului. Decoraţia tipic orientală apare şi în felul cum sunt traforate contravântuirile dintre coloane, formându-se o suită de mici arce frânte, polilobate.

Distonante sunt ferestrele mari, câte una pe fiecare latură, dar care par totuşi originale şi nu aparţin unei transformări ulterioare, dacă se ţine seama de decoraţia chenarelor exterioare. Lucrate din tencuială, ele sunt alcătuite dintr-o suită de linii frânte, cu multe retrageri, încheiată deasupra ferestrelor printr-o largă acoladă care cuprinde în panoul astfel format şi elemente decorative geometrice înscrise în câte un poligon.

Interiorul acestui pavilion a fost gândit a fi foarte luxos. De aceea, cupola şi pereţii au fost pictaţi în culori tari, reprezentând elemente florale şi geometrice – arabescuri – care înscriu, în câte un medalion, şase inscripţii arabe, probabil versete din Coran.

Pe latura opusă mării, adosate pavilionului octogonal, sunt două construcţii mai joase, dispuse paralel, închizând o curte interioară, spre care aveau acces încăperile celor două aripi.

Construcţiile sunt modeste, faţadele exterioare având o decoraţie formată din panouri de zidărie mai retrase, marcate de imposte. Mai îngrijit lucrate sunt faţadele dinspre intrare, în sensul că colţurile sunt marcate de colonete poligonale, iar panourile de zidărie sunt împodobite la partea superioară cu o suită de denticuli, formând o cornişă pe console.

În curte, care iniţial se presupune că a fost pavată cu marmură, exista un mic bazin cu apă şi un havuz.

(Termenul turcesc de „havuz” desemna bazine de apă descoperite, construite în parcuri sau în grădini, frumos împodobite şi care, de obicei, aveau o fântână arteziană în interior.)

Porţi mari, de fier lucrat şi decorat tot cu motive otomane (semilune), închid intrarea în curte. Mai sunt de luat în considerare şi alte elemente decorative, uşi, gratii de ferestre etc., care, la restaurarea şi amenajarea clădirii, trebuie avute în vedere.

Clădirea era odinioară înconjurată de un parc, din care se mai păstrează astăzi unele plantaţii (tufe de liliac, garduri vii etc.).

În ansamblu, clădirea Casa Beiului din Constanţa întruneşte reale calităţi artistice, care au justificat, de altfel, considerarea ei ca monument istoric.

Fiind o clădire cu funcţii private, ea nu a avut rolul unui edificiu public şi, prin urmare, nu are o istorie. Totuşi, este demn de amintit că, după anul 1877, casa a fost proprietatea generalului I. Em. Florescu, militar de mare valoare, primul comandant al armatei române unite, cel care a pregătit armata pentru Războiul de Independenţă, fiind unul dintre comandanţii ei în 1877. Alt proprietar a fost doctorul N. Păulescu, mare fiziolog şi, după ultimele constatări, descoperitorul insulinei.

Clădirea, reparată în 1910, a fost devastată în timpul ocupaţiei din timpul Primului Război Mondial, fiind din nou reparată în 1931, fără a se aduce însă modificări arhitecturii. În acelaşi an, un pictor italian – Innocente Bruno – restaurează pictura interioară din pavilionul octogonal.

În timpul bombardamentelor din 1944, o bombă distruge havuzul din curte şi avariază grav una dintre aripile clădirii.

În ultimii 30 de ani, construcţia este folosită total necorespunzător, fiind ocupată (fiecare încăpere) de câte o familie de condiţii extrem de modeste."

°°°

Clădirea a dispărut complet, iar existența ei este cunoscută astăzi doar datorită fotografiilor și a studiului menționat mai sus, semnat de un colectiv de arhitecţi, studiu publicat de Delia-Roxana Cornea în Analele Dobrogei.

Atașate sunt o imagine a construcției realizată cu puțin timp înainte de demolarea acesteia (1976?) precum și o imagine din anul 1906, care ilustrează amplasarea construcției deasupra fostei băi de la vii.