Ce caută, de fapt, turiștii la Techirghiol?

Publicat de Aurel Băjenaru, 28 Februarie 2026
Timp de citire: 6 minute

Redau mai jos un scurt schimb de replici dintr-o secțiune de comentarii care, cred eu, spune destul despre percepția multora.

°°°

M.B. scrie:
„Am fost de multe ori pe litoral. Îmi pare rău că n-am vizitat Techirghiol.”

P.M. răspunde:
„M.B., nu e mare lucru de văzut. Istoria a mai schimbat fața stațiunii, dar merită măcar faleza de pe lac. Toată vara sunt festivaluri, cam din două în două săptămâni, poate prindeți ceva. În rest, băile reci, nămolul… asta e totul!”

°°°

„Nu e mare lucru de văzut?”
„Istoria a schimbat fața stațiunii?”
Câteva festivaluri? — dar festivaluri sunt peste tot. Și, în esență, doar nămolul și băile reci?

Probabil că aceasta este impresia multora dintre cei care ajung aici. Mai ales a celor care, citind pe paginile mele despre istoria orientală a locului, despre începuturile balneare pline de inovații ale stațiunii, despre societatea multietnică de altădată — fiecare comunitate cu identitatea și cultura ei distinctă — ajung să caute urmele acelui trecut.

Caută să descopere ceva inedit: o urmă din Orientul care se întrevedea cândva pe străzi, o fărâmă din farmecul vechii stațiuni balneare. Și, de cele mai multe ori, nu prea găsesc.

Desigur, musulmanii de astăzi nu mai poartă fes otoman prin oraș. Timpurile s-au schimbat. Dar parcă lipsește un muzeu, o gospodărie tătărească autentică — cu casa și grajdul lipite cu pământ, cu acoperiș de lut, cu o căruță și un cal, odinioară mijloc de trai și motiv de mândrie. Calul care, în perioada comunistă, a fost confiscat și interzis, fiind înlocuit cu umila cotigă trasă de măgar. Techirghiol a fost unic prin originile sale de sat tătăresc — iar acest lucru îl realizăm, poate, prea târziu.

Apoi, prea multe dintre vechile vile balneare, cu farmecul lor de început de lume nouă, au fost demolate sau renovate până la nerecunoaștere. Prea puține lucruri mai amintesc astăzi de stațiunea care, vreme de decenii, era — în afara Constanței — singurul nume de pe litoral cunoscut turiștilor veniți la cură sau la relaxare.

Și totuși, Techirghiolul ascunde o istorie mult mai adâncă decât cea a curelor balneare.

Despre vestigiile neolitice ale Cultura Cucuteni, descoperite sub Dealul Minerva, despre urmele templului grecesc — cu acea frumoasă bucată de statuie a lui Dionysos — scoase la lumină la săparea fundației noului sanatoriu, sau despre mormântul scitic cu cupolă rotundă de sub un tumul al Techirghiolului, nu mai vorbește aproape nimeni astăzi.

Toate acestea ar putea alcătui, la un loc, o colecție de obiective deosebite — de vizitat și, mai ales, de înțeles.

Am mai pomenit de vila de vacanță de la Techirghiol a familiei viitorului scriitor și savant al istoriei religiilor, profesorul româno-american Mircea Eliade? Scriitorul care evoca, cu nostalgie, fostul sat de tătari în memoriile sale?

Sau de germanii care ne-au fost vecini, veniți aici încă din vremea sultanului (inDobrogea) și de mica biserică neogotică pe care au lăsat-o în urmă la plecarea lor?

Fiecare dintre aceste fragmente spune o poveste despre un loc care a fost, pe rând, așezare preistorică, țărm grecesc, pământ al stepelor scitice, comunitate otomană și stațiune modernă.

Așadar, Techirghiolul nu a fost doar nămol și băi reci. A fost o speranță de sănătate, un spațiu al întâlnirilor culturale, un mic univers balnear cu personalitate distinctă — dar și un loc cu o istorie milenară, necunoscută majorității turiștilor și, poate, chiar multora dintre localnici.

Anul trecut, la sfârșit de sezon, am fotografiat o vilă balneară veche de mai bine de un veac. Se află încă în picioare, ascunsă în spatele noului sanatoriu care se ridică la intrarea în oraș. O relicvă tăcută a unei epoci uitate.

Și, probabil, va dispărea și aceasta, curând.

°°°