CE ÎNSEAMNĂ MAREA PENTRU MINE

Publicat de Aurel Băjenaru, 28 Iunie 2019
Timp de citire: 18 minute

de Regina Maria a României

Marea!

Da o iubesc, totdeauna a ocupat un loc de frunte în viaţa mea. Născută pe o insulă, marea înconjură ţara în care am deschis ochii, izolând-o de restul lumii şi pentru a ajunge în orice altă ţară marea trebuie trecută, lină sau supărată, trebuie înfruntată. Aceasta este ceia ce face marea putere a Angliei; cuprinsă de apă,—izolată, apărată, e un mic continent pentru ea însăşi. «Britania stăpâneşte valurile!». 

Şi tatal meu era marinar, aşa că şi el era stăpân pe valuri, stăpân pe distanţă şi spaţiu. Ce erou era în copilăria noastră acest tată marinar, cu faţa lui arsă de soare şi de vânt, în care ochii erau ca două bucăţele de cer, două lumini albastre umbrite de gene şi sprâncene negre, un tată de care orice fetiţă putea fi mândră, aşa de frumos, aşa de ars de soare, comandantul unui vas, care de două ori a făcut înconjurul lumii. Mai târziu deveni amiral, nu un amiral bătrân, ci încă frumos şi în floarea vârstei, dar acum comanda o fotă întreagă, şi Malta îi era baza navală, acea insulă fermecată, ce are o istorie atât de interesantă şi de aci tata ajuta Britania să stăpânească valurile.

Noi, micile lui fice, am fost crescute în dragostea de marină, vapoare, marinari, catarguri, mări furtunoase şi calme, valuri mari, vânturi puternice, şi peste toate fluturând pavilionul Britanic, victorios; roş, alb şi albastru: Union Jack. Şi ca într'o viziune văd pe Bunica, Regina Victoria, pe bordul Yachtului ei alb, o mică bătrână îmbrăcată în negru, cu totul neimpunătoare, ce trecea în revistă cea mai formidabilă flotă din lume. Aşezată într'un scaun pe punte, înconjurata de mai marii ţării, Bunica plutea printre două rânduri de bastimente de război în haină de sărbătoare. Pavilioanele fluturau, muzicile intonau, marinarii aclamau şi Bunica, mica şi bătrâna Bunică era regina a toate acestea; iar noi stăteam lângă ea privind cu mirare la această extraordinară desfăşurare de mărire, putere şi de glorie. «Britania stăpâneşte valurile!» ("Rule, Britannia, Britannia rule the waves" - cantec patriotic britanic n.r.).

Pe urmă mă văd o mică copilă pe o plajă albă, bucurându-mâ cu surorile mele de plăcerile mării. Oh, ce minunate scoici de toate felurile găseam, de multe culori şi diferite forme. Ce colecţii făceam! Şi toţi acei marinari voinici, liniştiţi şi arşi de soare care ne învăţau să înotăm, să vâslim şi să mergem cu vele— Marinarii Bunicei, Marinarii Tatii, erau veşnic la dispoziţia micilor noastre persoane.

Apoi a fost Malta cu flota ei, vapoare aşa frumoase, ce în seara sosirei noastre în portul Valetta aşezate pe două rânduri aclamau yachtul nostru ce trecea printre ele tocmai la ceasul când soarele apunea.

Marea şi cerul erau aprinse, muzicile cântau, marele pavoaz era ridicat. Noi cele patru surori făceam parte din toate acestea, şi pentru noi marinarii aclamau cât puteau.  Mai târziu a fost Devenport şi Plymouth, Tata comanda atunci flota metropolitană şi aci iar erau vapoare şi marinari, vâslit, înot şi vele: bucuriile mărei.

Şi apoi...

Un prinţ dintr'o ţară străină, dintr'o ţară de care abea auzisem, dintr'un pământ spre răsărit, o ţară aproape de Soare Răsare, Făt Frumos venise sâ-şi ia mireasa din acea insulă, ce marea o ţinea în braţe. Chemarea dragostei e o chemare ciudată—tinereţe  spre tinereţe, instinctul de cuib, şi cu toate că abia cunoşteam forma României pe hartă, la 17 ani am urmat  pe prinţul necunoscut într'o ţară străină.

O ţară de visuri, o ţară de soare, o ţară de libertate! Acesta este înţelesul ce-l avea în urechile mele.  Plaiuri, păduri întinse, văi adânci şi râuri tulburi, căzând din munţi stâncoşi ale căror femei, lucrau acele minunate ţesături pe care Regele le trimese  în dar de nuntă miresei. Un pământ îndepărtat... pământul României...

Visul şi realitatea nu sunt în totdeauna  aceleaşi. Fata de 17 ani venise dintr'o familie unde era apărată, fără griji, într'o  casă severă unde «Datoria» era dârzul zeu în faţa căruia toţi se aplecau. Abnegaţie, sacrificiu, înfrângerea oricărei dorinţe personale, era regula tuturor lucrurilor, şi «verboten» ("interzis" in lb. germ. n.r.) sta scris mare peste tot «verboten».

La 17 ani aceste cuvinte sună cumplit de dureros. Visuri, libertate, unde erau ele ? Pământ lângă răsăritul soarelui? poate. Dar vai, au trecut mulţi  ani grei înainte să fiavut voe să-l descopăr, să-l iubesc şi să-l fac al meu.

Datorie, abnegaţie, răbdare, ascultare...  şi peste tot feţe străine şi o limbă ce nu era limba mea. Dincolo de zidurile palatului, dincolo  de severa mână a bătrânului Rege erau fără îndoială — câmpii întinse, munţi şi râuri. Erau undeva pe un orizont  îndepărtat, ce nu era al meu, o lume de miraj, o ţară de descoperiri încântătoare... pentru alţii, nu  pentru mine... nu pentru mine.

Astfel visul sbură pe fereastră şi Făt frumos numai zâmbea ca atunci când venise pe fereastră să-şi ia mireasa; educaţia mea fusese rău neglijată, nimeni  nu mă învăţase că viaţa era grea, rece, urâtă, că viaţa nu era făcută să fii fericită ca o pasăre în lumina  soarelui, sau ca o floare într'un câmp. Viaţa era o şcoală serioasă, mai ales pentru o naivă fetiţă care  venise într'o ţară străină şi care într'o zi trebuia să-i poarte coroana.

Amintiri de acasă, de veche libertate, vechea viaţă netulburată îmi răsăreau înainte să-mi rupă inima într'o mie de bucăţi, o mie de regrete. Visul zburase pe  fereastră... şi acolo peste şapte ţări şi şapte mări, era o insulă de smarald pe care marea o ţinea în braţe—acolo era căminul meu... Livezi verzi, grădini fermecate, castele, palate, feţe zâmbitoate, persoane care te  iubeau, al căror copil ai fost... Nici regula inflexibilă, nici abnegaţia nu se găseau la noi. Dacă erau necazuri alţii le suportau, acei cari te iubeau, acei cari te pricepeau, acei cari vorbeau limba ta.

Dincoace erai într'o mulţime de profesori care te  priveau ca pe o mică străină neliniştită ce trebuie să înveţe să lucreze, să fie serioasă şi care trebuie să  lase deoparte : râsul, jocul şi veselia. Viaţa era o cale pietroasă, nu un joc! 

Şi marea, nesfârşita mare albastră, cu velele şi vapoarele ei cu veselele Yachturi—Marea, marea cu valurile, fluxurile şi refluxurile şi eterna ei cântare—Marea, albastră, neagră sau verde, furtunoasă sau liniştită— Marea Tatei, marea Bunicei.  Timid îl întrebam pe Regele Carol, stăpânul meu, educatorul meu, ce-mi conducea zilele şi era arbitrul soartei mele :

«Unchiule, mergi vreodată la mare? Cum e Marea Neagră Unchiule ? Aşi vrea aşa de mult să văd marea României!».

«La mare? da vom  merge într'o zi, «zise Unchiul», am nişte docuri de inaugurat, portul Constanţa a fost mărit, oraşul va face o primire frumoasă».

«Dar marea Unchiule?».

«Marea?» Unchiul nu prea pricepea ce vroiam să zic prin «marea».

«Nu-mi place marea » zise el. «îmi vine râu pe mare».

Asta a fost un timp, dar iar şi iar fiica de marinar plictisea Regele încărcat de necazuri,  cu dorul de a merge la mare. 

Şi într'o zi, oh, ce veste minunată, mi s'a spus că datoria cere să ne ducem la mare. Oh, da de datorie mergeam, căci în zilele acelea nu făceai nimica deplăcere.In sfârşit s'a hotărât să mergem la Constanţa. încântareaa fost mare ; ca un copil ce aşteaptă o sărbătoare număram zilele : Duminică, Luni, Marţi, Mercuri—

Joi era ziua—Constanţa !

Cu o bucurie aproape bolnăvicioasă, am început să-mi aleg hainele pentru ocazie, pălăria potrivită, haina aceia de vreme rea. «Uite Nando, asta e bună, nu e aşa?».

«Ce? hainele acelea ?» şi Prinţul îşi strânse sprâncenele.

«Dar, draga mea, tu nu pricepi, este o vizită oficială, trebuie să fii elegantă, hainele tale cele mai bune».

«Dar când eşim pe mare?».

«Dar nu vom merge pe mare!».

«Dar Nando, cum poţi merge  la mare fără a eşi la larg?».

«Dar, copil drag, tu nu pricepi, este o vizită oficială. Unchiul inaugurează docuri noui, vom vizita şcoli, vom merge la biserici şi cazărmi şi poate vom inspecta câteva vapoare, dar nu va fi vreme pentru altceva».

«Nu e vreme să mergem pe mare ?».

«Dar nu pricepi, Unchiului nu-i place marea !».

«Dar nouă ne place —şi tu o iubeşti Nando !».

«Da, dar Unchiul».

 «Da dar Unchiul», ştiam ce înseamnă. Unchiul veto în viaţă, omul de fier, omul datoriei căruia nu-i plăcea marea ..

Aşa că pusei deoparte hainele de mare şi le-am scos pe cele elegante ca pentru ceai şi o pălărie de care vânturile mării ar fi ras  şi am mers la Constanţa.

Constanţa.

Şi Unchiul inaugura docurile ; vizită şcoli şi cazărmi,orfelinate şi case pentru cei bătrâni, şi peste tot eu şi Nando, am fost o pereche ascultătoare, care făcea, ce i se spune. Intotdeauna am făcut ce ni se spunea.... întotdeauna...cele douăsprezece  ceasuri ale zilei dealungul lunilor şi a anilor...

Biserici, cazărmi, orfelinate, case pentru cei bătrâni şi dincolo marea ! Marea  chemându-mă, cântând veşnicul ei cântec, cântecul din vechia patrie... vechiul cămin din ţar a celor veseli şi liberi.

Incepusem să obosesc. Am ascultat multe discursuri, ce  le-am priceput, «limba lor nu era încă limba mea»,  una care nu avea ce căuta acolo, urmam pe Unchiul care, plin de simţul datoriei, nu simţea nici plictiseală, nici oboseală. II urmam de aproape, o mică străină distrată în haine prea elegante.  Ultima noastră «datorie» era să inspectăm nişte cargo-boturi. Erau aliniate lângă cheiu în aşa fel ca marea să fie evitată pe cât posibil. Cu capul plecat  urmam, obosită, desiluzionată, cu dorul în inimă. Un vapor după altul... şi dincolo marea,  marea mea, marea Tatei, marea pe care nimeni nu părea că o iubeşte aici, marea pe care nu  mă lăsau să merg.

Şi deodată în învălmâşala de cuvinte, fără înţeles pentru mine, o voce... o voce ce glăsuia Englezeşte...

Englezeşte... limba mea! M'am uitat în sus ; un bătrân marinar, cu părul şi barba cenuşie, o faţă blândă şi un surâs bun, un uriaş de om. Şi-mi vorbea Englezeşte, ori mai corect Scoţiană, ce-mi spunea ?

«Eşti o fetiţă drăgălaşe, adevărat  drăgălaşe, mă bucur să te văd, Dumnezeu să te binecuvinteze!».

«De unde eşti ? » l' am întrebat tremurând.

De la Edimburgh ! Edimburgh fusese numele meu înainte să devin o mică străină, Maria, Principesă de Edimburgh îmi fusese numele.

Şi aci într'o ţară depărtată, cu marea chemându-mă, marea albastră ce toţi mi-o negau... venea o voce din Edimburgh, un grai scoţian, vorbind limba mea.

Tragedia fu că, cuprinsă de o   mare bucurie ce era şi durere , nu am găsit ce spune acelui uriaş de Scoţian cu capul şi barba cenuşie... Nici marea nu o puteam vedea căci ochii îmi erau plini de lacrimi. 

 

Acesta a fost primul meu contact cu Marea Neagră şi mulţumesc lui Dumnezeu, nu a fost ultimul. Constanţa, Mamaia, Balcic, erau sortite să-mi devie dragi. Iîncetul cu încetul, după ani de frământare şi din  partea mea multe lacrimi, severii mei educatori şi cu mine am început mai bine să ne pricepem, concesiuni reciproce ne-am făcut şi deşi nu am vorbit pe deplin nici odată aceiaşi limbă, învăţarăm să ne cinstim şi să ne respectăm opiniile celuilalt şi la urmă să ne iubim  cu adevărat. Eu am început să merg mai voitoare pe calea ce-mi era trasă şi cei ce-mi guvernau viaţa  îmi dădură un frâu mai lung, căci nu eram din acelea ce trebuiesc duse cu biciul.

Veni şi un timp binecuvântat când Constanţa ne era permisă, puţin, o săptămână, zece zile, odată chiar când sănătatea a cerut-o, ni se dădură chiar trei săptămâni ! Aceasta a fost concesia ne mai pomenită,  care ne-a fost reamintita  mulţi ani. Astfel, puţin câte puţin, fiicei marinarului îi fu îngăduit să reia stăpânirea mărei.

Mica noastră marină  îmi deveni dragă. Cunoşteam fiecare vapor, ofiţerii şi marinarii mi-erau prieteni şi erau fericiţi să aibă pe una ca mine care ţinea la lucrurile ce aparţin mărei. 

Aveam un adevărat  aliat în bătrâna Regină Elisabeta, care iubea într'un fel mai abstract şi mai poetic poate de cât mine, dar era  bătrână când i s'a permis să meargă la Constanţa. Atunci fu construit micul pavilion pentru dânsa pe dig, un colţişor pe  care-l iubea. De obicei când veneam la Constanţa pentru un timp mai îndelungat, mi se îngaduia să stau pe unul  din vasele de pasageri, când nu era în cursă. Acestea erau locaşuri de fericire pentru mine şi fiecare ceas îl  trăiam cu tot focul tinereţii mele restrânse. 

Zile binecuvântate, zile fericite, sorbând mult iubita priză de mare, vele, vâslit, înot şi lungi galopuri sălbatice pe larga plajă de la Mamaia, de care caii  păreau că se bucură cum mă bucuram şi eu. Valurile veneau spre noi ca şi cum ar li vrut să ne împiedice  mersul, vântul râdea de noi, pescăruşii se roteau ca lumini albe peste capetele noastre. Tinereţe, libertate,  extaz, «la joie de vivre» era un răgaz de la dârja muncă a vieţii... 

Mi-am crescut copii să iubească marea. Am putut obţine pentru ei ce nu putusem pentru mine, lungi şi  fericite săptămâni la mare, aşa că Constanţa deveni pentru ei, ce a fost Osborne, Devenport şi Malta pentru  mine.

Şi ziua fericită veni când am putut să-mi trimit al doilea fiu la marină, în Marina Britanică, unde numele  Bunicului său este încă iubit şi cinstit, şi a făcut din el un marinar după inima mea.  Mi-a fost dată marea bucurie, acum câţiva ani, ca  să mai merg încă odată la Malta, paradisul copilăriei mele, unde am fost primită cu toată cinstea datorită  unei Regine a cărei ţară s'a luptat de partea marei ţări în care m'am născut. Intreaga Malta îşi aminti  cum acum patruzeci de ani, împreună cu Mama mea şi cele trei surori ale mele, când Tata comanda Flota Mediteranâ, ne primi cu aceleaşi onoruri, într'o seară  minunată de toamnă, când soarele apunea.

Impreună cu fiul meu, ofiţer de marină, am revăzut  locurile copilăriei mele şi cum prin el trăiam din nou, am putut suporta amintirile zilelor ce nu mai sunt, am putut opri vedeniile de a mă doborâ, am putut asculta fără prea mare durere vocile ce-mi veneau  de dincolo de mormânt.

Anii trecură. In timpul războiului a fost distrus micul pavilion pe care Mătuşa Elisabeta il locuia, spre bucuria Constânţenilor, cărora le plăcea să-i vadă silueta albă, stând pe terasă, salutând vapoarele ce plecau şi veneau.  

Noi l'am reclădit şi eu am petrecut multe zile fericite acolo, pânăce, spre marea noastră durere, a fost din nou distrus de un incendiu, tocmai după cel orânduisem din nou cu multă grijă şi dragoste. 

Azi nu-i nimeni care să-mi frâneze dragostea de mare. Mi s'a îngăduit să dau drumul cu acea patimă devenita mai mare, ce a fosă atâta timp înăbuşită, în cât Cara Dalga, marea şi frumoasa  casă de la Mamaia se înfăptui, o casă pe care Regele Ferdinand şi  cu mine o plănuiserăm pentru bucuria multora, o casă clădită pentru ospitalitatea  cu odăi mari, unde mulţi pot fi primiţi. Dar... Dumnezeu dori să fie altfel, noi nu trâirâm nici odată împreună întrânsa,  şi pentru mine singură era prea mare, aşa că am dat-o mamei micului nostru Rege, reţinând pentru mine doar micul pavilion în aceiaşi grădină. Scumpă casă albă, mică şi simplă, dar deschisă tuturor celor ce bat la uşă. Nu e un castel, nici un palat, ci o simplă locuinţă în coloarea zâpezei, unde domneşte armonia complectă. Adorat refugiu clădit cu totul după gustul meu, simplu, rustic, nu poţi ajunge la el de cât pe jos.

Dar marea se sparge pe terase, marea, iubită mare !  Nu marea copilăriei mele, nu marea Tatei, dar Marea Neagră, care nu e neagră, ci albastră şi câte odată  verde, culoarea speranţei. Şi Ileana, ai cărei ochi sunt mari şi luminoşi, Ileana  copilul meu cel mai mic, care a privit adânc în inima mamei ei, merge pe ea. Ca un fluture uriaş văd aripele ei plutind peste valuri, Ileana cu sufletul plin de visuri aleargă spre tot ce e nobil, generos şi bun...

Şi în serile când luna argintează locaşul nostru alb, plin de pace, stăm împreună, ea şi cu mine pe pridvorul ce pare că atârnă peste apă şi ascultăm eternul cântec al valurilor. Şi câteodată îi povestesc de cealaltă mare, acea mare a copilăriei mele, acea mare largă, largă de tot, pe care Tatăl meu marinar, a făcut de două ori înconjurul lumii...

Maria 

 

In imagine Regina Maria, impreuna cu Principesa Ileana la malul marii in imprejurimile Balcicului (1929 ?).