Cea mai veche și singura familie creștină din Constanța, Kiustengeanu

Publicat de Aurel Băjenaru, 13 Septembrie 2026
Timp de citire: 10 minute

Astăzi, atunci când se vorbește despre comunitatea greacă a Constanței, există tendința de a proiecta în trecut o continuitate aproape neîntreruptă, ca și cum prezența grecilor în oraș ar fi fost o realitate veche de secole. Documentele și realitatea veacului al XIX-lea oferă însă o altă imagine.

La jumătatea secolului al XIX-lea, Constanța — Küstenge în epocă — era încă un mic oraș otoman, aflat într-un spațiu etnic și confesional extrem de amestecat. Statisticile vremii nu conturează existența unei comunități grecești numeroase și stabile în zona Constanței. În schimb, în nordul Dobrogei, în zona Tulcei, sunt atestate sute de familii grecești.

Asta nu înseamnă că la Constanța nu se aflau deloc greci înainte de 1856. O asemenea afirmație ar fi prea categorică. Chiar Camille Allard, care vizita orașul în iulie 1855, amintește între negustorii atrași de port și de posibilitățile comerciale pe „greci, evrei sau armeni”. Ceea ce pare să se schimbe după 1856 este nu existența absolută a unor greci, ci amploarea și caracterul organizat al prezenței lor, odată cu transformarea radicală a orașului.

După 1857–1860, Constanța intră într-o nouă epocă. Calea ferată, portul și lucrările edilitare atrag comercianți, antreprenori, meșteșugari și muncitori din diferite regiuni ale Imperiului Otoman și din afara lui. Printre aceștia se află și greci veniți din spațiul balcanic. Vechiul oraș otoman începe să devină portul modern care avea să se transforme, în deceniile următoare, în Constanța românească.

În această perioadă apare o figură deosebit de interesantă, Pericle P. Kiustengeanu. Omul revendica o origine locală.

Pericle Kiustengeanu nu este interesant doar prin activitatea sa, ci mai ales prin felul în care își construiește identitatea publică.

În 1881, el tipărește la Constanța traducerea lucrării Constantinopole după Anthologia Hellena, realizată după broșura lui P. Condogeorgi. Coperta îl prezintă astfel:

„Traducțiune din Limba Helienă după broșiura elaborată de D-nu P. Condogeorgi Doctor in Filologie și Theologie etc. DE PERICLE P. KIUSTENGEANU.”

Gestul nu este lipsit de importanță. Pericle nu era un simplu om care își purta numele prin actele administrative ale orașului. El încerca să se facă cunoscut în lumea culturală și să obțină o formă de recunoaștere intelectuală.

Dovada este chiar faptul că lucrarea sa ajunge la Academia Română. În procesul-verbal al ședinței din 18 septembrie 1881 este consemnată primirea volumului:

„Constantinopole după antologia elenă de P. Condogiorge, tradusă de P. P. Kiustengeanu, Constanța 1881, 1 vol. 8° presintată de D. D-r. Brandza, din partea autorului.”

Este un detaliu revelator. Pericle Kiustengeanu caută să intre într-un spațiu de legitimitate culturală. El nu este doar un locuitor al Constanței; încearcă să devină un personaj cunoscut, un intelectual local și, în același timp, un reprezentant al unei familii cu o istorie aparte.

Iar aici începe adevărata poveste.

„Cea mai veche și singura familie creștină”

În noiembrie 1881, Pericle publică un anunț care poate fi considerat una dintre cele mai importante mărturii pentru înțelegerea felului în care o parte a elitei locale își construia memoria identitară.

El afirmă:

„Familia mea, fiind cea mai veche și singura creștină din timpurile vechi, în orașul Constanța...”

Afirmația este extraordinară.

Nu trebuie însă confundată automat cu o dovadă obiectivă că familia sa era, în realitate, „cea mai veche” sau „singura” familie creștină din Constanța. Este, înainte de toate, mărturia lui Pericle despre propria sa familie, făcută public într-un moment în care identitatea, cetățenia și prestigiul social deveneau tot mai importante.

El continuă explicând originea numelui:

„...pe lângă numele propriŭ a primit și numele distinctiv de Kiustengeli, de către acei cari avea afaceri cu moșul și părintele meu.”

Așadar, avem aici o explicație internă a numelui. „Kiustengeli” era, potrivit lui Pericle, o denumire folosită pentru familia sa datorită legăturii cu Küstenge. Mai târziu, această denumire este românizată sub forma Kiustengeanu.

Și tocmai în 1881 Pericle decide să meargă mai departe.

El anunță public:

„Acest nume originar derivând de la Constanța, adevăratul nume al orașului, m-am decis a-l corige complectamente și definitiv...”

Iar de la 1 ianuarie 1882 urma să semneze:

„Pericles P. Constanțianu sau P. P. Constanțianu.”

Schimbarea nu este una banală de nume. Este o declarație de identitate.

Kiustengeanu devine Constanțianu.

Cu alte cuvinte, omul își mută simbolic numele de familie dinspre vechiul Küstenge otoman către noua Constanță românească.

Este greu să nu observăm încărcătura simbolică a acestei transformări.

În timp ce orașul însuși trecea de la Küstenge la Constanța, Pericle făcea același drum prin propriul nume. Numele său devenea o declarație de apartenență la oraș.

Mai mult, în anii următori el își folosește noua identitate în viața publică. În 1895 este directorul ziarului Aurora, publicație care apare la Constanța și care îl prezintă chiar în antet:

„AURORA Director, PERICLE CONSTANTZIANU”

Adresa redacției era pe strada Marcu Aureliu nr. 14.

Ziarul ne arată însă și o altă față a personajului. În februarie 1895, Pericle publică o „Prevenire” prin care contestă dreptul mamei sale asupra unor imobile:

„Aflu că mama mea Cristalina Kiustengeanu voește a vinde casele din strada Tomis și Marcu-Aureliŭ No. 14 din Constanța ca ale eĭ propriŭ.”

Documentul este important nu numai pentru conflictul familial. El demonstrează că numele Kiustengeanu continua să circule în aceeași familie chiar după adoptarea formei Constanțianu.

Tot în 1895, Pericle se găsește într-un alt conflict, de această dată legat de cetățenie.

În Aurora, el denunță contestarea cetățeniei sale românești:

„Un contrabandist de cetățenie română în Constanța, anume Măgârdici Kircor Tiumen a avut cutezanța a contesta înaintea Tribunalului local, cetățenia română a d-lui Pericle Constantzianu, directorul acestui ziar.”

Replica lui este extrem de vehementă:

„Acest nemernic străin să conteste pe indigenul Constantzianu din drepturile sale!”

Cuvântul esențial este „indigenul”.

Pericle nu mai revendică doar vechimea unei familii. El revendică dreptul de a fi considerat un om al locului, un constănțean autentic, unul care nu poate fi pus în aceeași categorie cu nou-veniții.

Aici se află poate cheia întregii sale povești.

Într-o Constanță aflată într-o transformare rapidă, unde sosesc oameni din Grecia, Tracia, Imperiul Otoman și alte regiuni, vechimea devine capital simbolic.

Pericle avea nevoie de această vechime.

Și tocmai de aceea mărturia sa trebuie citită cu atenție: ea este simultan o sursă istorică și o declarație de legitimare personală.

Numele de Kiustengeanu mai apare si in legatura cu numele oficial Panaiot Tudori (tatăl?) in 1881:

Document III: Publicație Judiciară – Tribunalul de Ocol Kiustenge (28 Noiembrie 1881) Sursă:Monitorul Oficial al României, No. 187, 28 Noiembrie 1881

"Tribunalul de ocol Kiustenge.

Pentru îndestularea D-lui Hafuz Regep, de profesiune proprietar, domiciliat în urbea Constanța, cu suma de 3,389 și jumătate lei turcesci, cad'i în lei noui face 677, bani 90, cu procentele legale de 10 la sută pe an, socotite de la 12 Martie 1880, data reclamațiunei și până la numerătóre, plus 10 lei cheltueli de judecată, ce are a lua de la D. Panaiot Tudori, numit și Kiustengeanu, de profesiune comerciant, domiciliat tot în orașul Constanța."

Faptul că numele Constanțianu este dus mai departe în istoria Constanței stă mărturie într-o notă de presă publicată 26 de ani mai târziu, la 10 martie 1907:

„Iubitul d-lui Bănescu” „Poliția orașului Constanța a dresat acte, prin care trimete judecăței pe iubitul și nedespărțitul agent al primarului nostru, pe prea cunoscutul Theodor Constanțianu, pentru furtul a doi curcani. Se vede că acest recidivist delincvent, care, tare pe protecție, își pusese în gând să mănânce friptă o mulțime de lume — și tentative au avut loc, dar n-au reușit — a început să se mulțumească numai cu friptură de curcani.”

Poate că aceasta este una dintre cele mai puțin cunoscute povești despre începuturile Constanței moderne: nu doar povestea unei comunități grecești care a venit în oraș, ci și povestea unui om care a susținut că familia lui era deja acolo înainte ca noua Constanță să înceapă să existe.