Cei trei gineri

Publicat de Aurel Băjenaru, 24 Ianuarie 2026
Timp de citire: 3 minute

„S-au închis ochii, dar s-a deschis fundul.”

La începuturile sale, Techirghiolul era un sat de tătari, alături de câteva familii de turci. Cine își mai amintește astăzi cum trăiau acești oameni, care le erau obiceiurile, bucuriile mărunte și greutățile zilnice?

Răspunsul vine din rândurile ce urmează, unde Temungin Ismail ne oferă o altă frântură din viața tătarilor de altădată. Relatarea sa, presărată cu umor, este totodată un gest de respect față de cei care au fost și față de lumea lor, așa cum era ea odinioară.

În paranteză fie spus, pregătisem pentru articol o altă fotografie de familie, mai degrabă tradițională, până în clipa în care am primit această imagine, purtând în ea parfumul inconfundabil al anilor ’60. Tineri tătari, îmbrăcați „la dungă”, cu cămașă albă și cravată, frizuri inspirate de starurile americane și o țigaretă între degete, chiar și ca nefumător.

Fotografia mi-a trezit amintirea multor alte imagini din albumul familiei mele — fotografii care, la vremea lor, erau expresia modernității.

°°°

Koz ğumîldî, kot așîldî!

Așa cum spuneam, copiii sunt educați de mici ca, la vârsta maturității, să-și viziteze bătrânii (părinți, bunici, socri), să le afle nevoile sa-i ajute și să le aducă bucurie. Respectul față de ei este o valoare primordială a educației primite și reprezintă o moștenire transmisă din generație în generație. În familia tradițională tătară (ca și în multe alte popoare), bătrânii reprezintă o autoritate morală și sunt considerați o adevărată binecuvântare.

Bunicul Abi și bunica Keanie au avut nouă copii: Muni, Reșat, Nasibula, Caibula, Niat, Sedat și fetele Ulvie, Umie și Resmie. Amândoi erau extrem de simpatici, plini de povești hazlii, zicale și vorbe înțelepte. Având atâția copii, nici nu se punea problema „vizitelor” — casa lor era zilnic plină, mai ales de nepoți.

Autoritatea morală supremă a familiei Ismail era bunicul Abi. Nepoții au intuit rapid acest lucru și, de-a lungul timpului, presărat cu atâtea și atâtea pozne, au forțat, cu succes, o regulă nescrisă: casa bunicului devenise un adevărat templu sacru, unde copiii erau complet protejați de corecțiile părinților (curele, palme, ciupituri etc.). Dacă dădeai foc unei șire de paie — nu era nicio problemă: fugeai la bunicu’ și nu pățeai nimic. Copiii rămâneau acolo până se linișteau spiritele, apoi erau trimiși acasă. Pedepsele părinților, bineînțeles, cu trecerea timpului, deveneau mai blânde. Bunica Keanie avea trei gineri: Ragaip, Nazif și Șefchet— toți extrem de respectuoși. Tare mândră era Keanie de ginerii ei! Dintre cei trei, unul se remarca printr-un „talent” aparte. La adunările de familie, bunica Keanie povestea despre el și stârnea un haz general. După ce era bine ospătat, ginerele se răsfăța cu un pui de somn. Ei bine, exact somnul lui care devenea zgomotos altfel decât ne-am fi asteptat ,a inspirat vorbele:
„Koz ğumîldî, kot așîldî”
(adică: s-au închis ochii, dar s-a deschis fundul).
Adauga Keanie:
-Dertlerin ayta!Isi spune păsurile!
Si stirnea iar un cor de hohote!

Nici vorbă de supărare — ginerele participa și el la hazul general.

"Cuvintul batrânilor nu e sunet ,e invațatura",prinsă din zbor de la un preot crestin!