Cele trei triburi de români și cele trei dialecte românești

Publicat de Aurel Băjenaru, 21 Aprilie 2025
Timp de citire: 11 minute

Despre Ioan Nădejde (1854 -1928 ) profesorul și publicistul român am mai scris în același context "Originea Românilor".

Mai jos, în articolul polemic referitor la teoriile istorice ale lui Xenopol și Dimitrie Onciul, Nădejde ne vorbește despre "rotacism", o însușire lingvistică în care "n"-ul se pronunță ca "r", întâlnită în graiul românilor istrieni dar și al moților din Maramureș și despre cele trei triburi de români venite de peste Dunăre în jurul secolului X și care au întemeiat cele trei provincii românești cu respectivele dialecte. Lingviștii actuali nu recunosc dialectele românești ca atare ci ca și "graiuri", un sofism semantic, o scuză pentru a nu deranja istoria naționalistă bazată pe continuitatea daco-romană. Se presupune și existența unui al patrulea trib cu dialectul său, al roamanilor ramași în Dacia Traiană, care s-au contopit apoi cu noii veniți, dar pentru aceasta nu există nici un indiciu.

° ° °

O socoteală cu d-nul Onciul (sfirşit)

O descoperire însemnată întîmplatâ de curînd şi de care am luat cunoştinţă prin articolul „Moţii şi Istrienii" din "Vroinţa naţională" ne face să ne înturnăm iearăşi la probele limbistice. Din acel articol urmează că dialectul cu prefacerea lui n în r n'a pierit încă în Daciea traiană Un număr de sate (patru) din munţii apuseni ai Transilvaniei vorbesc şi azi dialectul acesta. Dl. Teofil Frîncu, trăind în copilărie prin acele părţi, ştie că mai de mult se vorbea tot aşa până (pe poalele munţilor şi negreşit că Mâhâcenii şi popa lor Grigorie (1580—1610) îerau Moţi.

Această legătură între Moţi şi dialectul cu n=r ie foarte preţioasă; de pe numărul Moţitor putem să vedem că Romînii ce au adus acest graiu în Daciea Traiană ierau destul de numeroşi, nu cum ar fi putut crede cineva, numai nişte cete puţin însemnate. Dl. Onciul va vedea că închinîndu-se Iimbisticei, cît ie vorbă de aceştiea, vrînd ne vrînd a apucat pe o cale lunecoasă care-l va aduce în lagărul celor ce cred că toţi Romînii, cu ori care din cele trei dialecte, au venit de aiurea în Daciea Traiană. Dacă prin cercetările etnografice se va reuşi a întemeia părerea d-lui Slavici în privinţa celor trei tipuri de Romîni, atunci am avea trei dialecte şi cele trei triburi înrudite la cari s'au dezvoltat. Ar mal remănea de descoperit încă un tip care se fie al urmaşilor coloniştilor lui Traian. Iear cît Ie vorba despre acei Romîni urmaşi ai coloniştilor lui Traian, nu ne putem de asemenea îndoi că au existat şi că au fost absorbiţi de cei veniţi de peste Dunărea.

— Un lucru ie greu de hotărit, cînd au început a se mută Romînii de peste Dunărea? Dar faptul că cele trei dialecte s'au despărţit tocmai pe la 1000 ne arată că de pe atuncia trebue să fi început mutatul. în adevăr dacă vor fi venit din vremea întâiului regat Bulgar, atunci limba romînă ne fiind încă formată, dialectele aduse nu puteau fi limba de azi. Aşa de pildă Romînii veniţi înnainte de prefacerea lui a în î ar fi zis "romono" ori chiar "romano": prefacerea lui e în ea şi a Iul o în oa precum şi altele din prefacerile comune celor trei dialecte mari nu le ar fi putut avea.

Cu toate acestea în vorbirea de azi nu se pot încă deosebi asemenea dialecte, urmele ce s'ar putea explică astfeliu pot fi înţelese şi altfeliu. De pildă morte p. moarte, trebă p. treabă etc se pot explică prin neregularitâţl ortografice, ori prin înriurirea formelor vecine, de pildă sub înriurirea înmulţitulul morţi se poate să se fi pierdut forma moarte ori cel puţin să se fi format alături cu dînsa şi morte. Tot aşa cu trebă etc. Apoi de altă parte, de ce nu întîlnim pe e ace. urmat de n şi precedat de labiale neprefăcut în î ? De ce nici într'un text cunoscut pană acuma nu s'a dat peste cevâ ca ventu, pămentu, venă în loc de vîntu, pămîntu, vină; ori de ce nu găsim lană, canin sau lonă, contu ?

Di'ncolo de Dunărea se află ""în dialectul Macedoneau şi asemenea remaşiţi, fireşte păstrate de grupuri cari s'au rezleţit foarte de timpuriu. Lipsa acestor! forme în dialectele de azi ori vine de acolo că fenomenele cu e şi o neprefăcuţi în ea şi oa sînt în adevăr de explicat prin analogii or! prin greşeli de scrisoare ; ori pentru că venirea Romînii a început după trecerea lui a în I şi a lui e în î, dară înnainte de a lui e în ea, o în oa, e în i. Bine înţeles vorbim de vre o roire mal veche de cît formarea celor trei dialecte, căci în eîte trele putem dovedi că prefacerile acestea (e în ea etc), sînt bine cunoscute.—Singura îndoeală ce ne remîne ieste pricinuită de lipsa vre unul dialect, viu şi azi, în care să întîlnim lipsa acestor fonomene fenetice, cît şi a celor mal nouă de cît acestea.

Dar azi sau mîne, poate să ni se întîmple ca şi cu Moţii. Acuma o dată ce s'a rupt vălul pe care îl întindeau cu atîta îngrijire şoviniştii noştri asupra deosebirilor dialectale, nu ne mai mieră de fel auzind pe cineva că undeva în nişte munţi se vorbeşte vre un dialect nepresupus de nimene.

Se poate de asemenea ca grupele cele mai vechi să fi fost asimilate de poporul romanic ce locuea în Daciea înnainte de 1000. Un fapt ieste înse afară de orice îndoeală : Limba romînă cu toate trei dialectele ei s'a format di'ncolo de Dunărea şi apoi s'au întins grupe cu aceste dialecte şi în Daciea, lăsînd tot o dată şi în urmâ-le oameni cu aceste graiuri.

Dacă am remânea numai aice, am da dreptate lui Rosler şi şcoalei lui, căci in adevăr nici iei nu pretindea altă ceva ; deosebirea ar fi numai că noi am dovedi presupunerea acesta sprijinind'o pe dovezi filologice peste putinţă de răsturnat. Cum am mai spus şi altă dată, dacă ast feliu ar fi convingerea noastră ştiinţifică, nu ne-am sfii de a o spune lămurit în faţa lumei ; noi nu facem parte din şcoala păcătoasă a celor cari una cred şi alta scriu: cari nu cred în religie şi în dumnezeu şi veşnic îs cu religiep strămoşască pe buze, nu pierd vre un prilej de a se gudura înnaintea crucei şi a sfiştocului şi cari fac cu orice teorie ştiinţifică tot ceea ce fac şi cu religiea.

Cunosc oameni cari sînt Rosleriani în inima lor, între prieteni ; dar în faţa lumei, se dau drept cei mai înfocaţi apărători al continuitatei Romînilor în Daciea. Spre a nu se face încurcală, însemn că nu amintesc aice de dl. A. D. Xenopol, pe care îl ştiu anti-roslerian convins, nu vorbesc de asemenea nici de dl. Onciul, ci de alţii, pe cari poate îi va gîci cetitoriul. Nu le spunem acuma numele, fiind că are să le vie în curînd rîndul.

Cum am zis, pot să creadă cetitorii, cînd le spun că am ajuns la teoriea mea, curat prin cercetări nepărtenitoare.

Remîne să mai dezbat cu Dl Onciul chestiea poporului romanic ce se află în Daciea înnainte de venirea Ungurilor, pe cît şi în vremea întâiului regat bulgar, ba chiar neîndoelnic de la colonizare până la aşezarea celor trei triburi de Romîni, aducătoare ale celor trei dialecte româneşti ce trăesc şi pană în azi între Nistru, Tisa şi Dunărea.

Se pot face două ipoteze de căpetenie: Ori Daciea a fost desromanizată şi elementul romanic a început a se strămuta de peste Dunărea, îndată ce s'a înfiinţat regatul întâiu al Bulgarilor stâpînitoriu asupra Valahiel şi Ardealului, la miează noapte de Dunărea şi de acolo, rînd pe rînd pâna în timpurile nouă (veacul al XVI-lea). Ori că Daciea n'a fost dezromanizată, că o limbă romanică deosebită de cea din care s'a format cu vremea limba Romînilor a început a se dezvolta şi că de la cucerirea Bulgară a început a creşte acest element prin roiuri de romani de dincolo de Dunărea şi că tocmai tîrziu cam pe la 1000 au început a veni de di'ncolo mase mai mari şi a romînizâ pe poporul romanic aflătoriu acoleâ, băştinaş.

Pentru care din aceste păreri trebue să ne hotărim ? Ieste vre un chip de a alege pe cea bună din amîndouă ? Ştiinţa filologică are oare chiar acuma mijloace de a se rosti în această privinţa ?

După mine, arei în adevăr noi ştim ce prefaceri ierau gata făcute în limba romînă la vremea năvălireî Slavilor în patriea veche a strămoşilor noştri, adecă în peninsula balcanică. Acuma ie întrebare dacă prefacerile amintite se află în cuvintele ce ne-au remas din acele veacuri (de la colonizarea Daciei şi pană la veacul al VII-lea). între aceste cuvinte sînt numele de riurî etc ca Mureş, Criş, Tisa, Ompoiu, Argeş, Mehadiea, Olt, Timeş,.. Dar tocmai în aceste cuvinte cari au trebuit să stea în gura coloniştilor lui Traian lipseşte prefacerea lui ti în ţi (Tisa, Timeş), a lui di în ei (Mehadiea), a lui l în r (Ampelum—Ompoliu nu ampero) pe de o parte ; iear pe de alta ne întimpină prefaceri neobişnuite în limba romînă, nu numai pe vremea aceea, ci chiar şi mai încoace : Olt din Aluto, Ampelo, Ompoliu (adecă a=o) şi Ardeso= Argeş (de=ge).

Deci limba vorbita de locuitorii Daciei pană la veacul al VII-lea nu a fost cea romînă. Tot din această limbă face parte şi cuvîntui Gelu pentru care mă ruşinează dl. Onciul, în adevăr în acest cuvînt nu vedem pe l=r, adecă fenomen întocmai ca şi în Ampelum şi tot o dată ghe nu ge. Deci se pare că şeful unuia din stătuleţele vasale regatului bulgar va fi fost, cum spune şi Anonymus, romîn şi că nu-i aşâ de ridiculâ părerea că avem a face cu gelu al Latinilor.

Cum că Romanii din Daciea nu au avut în limba lor prefacerea lui a în î înnainte de n, ne-ar dovedi întăiu prutul lui Traian ori chiar numele Troian în care am avea a—o şi an păstrat ; cuvîntul Cresţianilor ne-ar areta că nici sti nu trecuse în şti, nici an în în.

Deci cercetarea cuvintelor ce cu oare-şi care drept le putem presupune păstrate de la acel norod romanic, ne vedem siliţi a primi a doua ipoteză şi deci a primi de o data două lucruri ce se păreau altora în contrazicere :

Formarea limbei şi naţionalităţei elementului romanic, di'ncolo de Dunărea şi continuitatea elementului romanic pe pămîntul Daciei Traiane. Ast-feliu se împacă adevărul istoric cu adevărul limbisticei şi tot o dată nu se mai vede ce pricina ar avea' şoviniştii cei mai înflăcăraţi de a nu primi şi ce ieste bun la Rosler (nu-i cuvînt mult bun nu prea are acest scriitorul de vreme ce ierâ slab filolog şi istoric părtenitor, iear părerea goală că Romîniî îs veniţi de peste Dunărea după 1000 nu ierâ originală a lui şi tot o dată de a arunca pietre în filologie, cum obişnueşte dl. Xenopol în cursurile sale universitare.

Deocamdată atîta am avut de răfuit cu dl. Onciul.

JOAN NĂDEJDE

Contemporanul, noiembrie 1886