Cerchezii – un grup etnic ale cărui crime și cruzimi au fost uitate

Publicat de Aurel Băjenaru, 4 Aprilie 2026
Timp de citire: 5 minute

În comentariile unui articol anterior, în urma unei discuții despre cerchezi, am observat chiar o anumită nostalgie și mândrie legate de o posibilă apartenență la acest popor.

O asemenea percepție contrastează puternic cu imaginea istorică a unor grupuri care, în perioada finală a fostului Imperiu Otoman, au fost asociate frecvent cu violența, jaful și teroarea exercitate asupra populației creștine.

În Imperiul Otoman, legea era clară, doar musulmanii aveau dreptul de a purta arme. În acest context, erau recrutate, din rândul diferitelor etnii musulmane, trupe neregulate care îndeplineau diverse sarcini militare. În practică însă, aceste grupuri ajungeau adesea să jefuiască în urma armatelor regulate, răspândind teroare și violență în rândul populației civile. Textul de mai jos reprezintă o mărturie cutremurătoare din presa europeană a secolului al XIX-lea, surprinzând violențele atribuite unor grupuri de cerchezi în contextul conflictelor balcanice din 1876. Relatarea, publicată în ziarul vienez Tagblatt și preluată ulterior de presa românească, descrie o stare de anarhie în care granița dintre război și crimă dispare, iar populația civilă devine principala victimă.

Un grup de câteva mii de cerchezi colonizați în Dobrogea a fost evacuat în masă în 1877, tocmai ca urmare a abuzurilor comise asupra populației creștine și a represaliilor care se așteptau împotriva lor.

°°°

Cruzimile cerchezilor. — Un corespondent din câmpul de resboiu, al jurnalului Tagblat din Viena, cu data de 1 Iulie, scrie următorele amănunte despre cruisimele cerchezilor: „Vidinul—zice numitul corespondent, este un oraș oriental, în care abia a pătruns încă spiritul reformator al civilisațiunei. La o depărtare numai de 20 de pași de la port, pete mari de sânge indică locul, unde au fost măcelăriți câțiva pacinici cetățeni creștini de către o hordă barbară de cerchezi. Și la întrebarea mea, decă s’au pedepsit asasinii, mi s’a respuns cu nepăsare, că poliția are alte trebi. „Sera și adesea ori și în zori de supe la 4—5 ore, bande de câte 8 — 10 cerchezi Înarmați, întrează mahalalele și satele de prin prejur.

Ei bat la ușile locuitorilor bulgari, și déca li se deschide ei chiamă înaintea lor pe capul familei, căruia îi răteză capul, fără vorbă și fără milă. Déca nu li se deschide, sparg ușile în forță și năvălind în casă, furia și cruzimea lor nu cunosce nici o înfrânare. Nu cruță pe nimeni : femei, bătrâni și copii, cad de opotrivă victimă barbariei și iataganelor lor. Dar nici pacinicii trecători pe strade nu scapă de cruzimile lor de nenorocire, îi aduce în față cu vreo astfel de bandă turbată. In adevĕr ziua circulă pe strade trupe regulate, cari pun mâna pe câte un hoț de aceștia, când îl surprind asupra vre-unui asasinat. Dar acesta este numai o simplă formalitate, căci la ușa arestului i se dă drumul cu aceste cuvinte: „Nu mai face treburi de acestea, mișelule!” Și miserabilul alerga la colegii sei adunați la cel intâin colț de stradă, spre a’și reîncepe hoția și barbaria.

Este de prisos să vă spun că, pe lângă fanatism, resbunarea și nesațiul încă juca un mare rol în aceste necalificabile operațiuni. „Bietele femei și copile cădute în cursă, ca să’și predea lucrurile mai prețidse, sunt chinuite prin mijloce, cari întrec cu mult mijlocele aplicate în resbelul de treizeci ani. Nenorocitele își predau totul, și cu tote acestea ele cad asasinate cu cele mai sălbatice torturi. „Și să nu credeți, că aceste horde sunt capabile de vre-o vitejie în rasboiu. Ele nu fac, decât să cutreire nenorocita țară, jăfuind și ucigând tot ce le cade în cale, dar numai acolo unde nu întâmpină vreo resistență seriosă, în asemenea cazuri fug de mănâncă pământul. Și acesta e natura lor, căci crudelitatea și lașitatea sunt gemene.

«Ofițerii turci, vorbesc cu cel mai profund dispreț despre aceste horde, cari nu se gândesc nicicând la resistență, dacă nu se găsesc în număr cel puțin înzecit mai mare decât a inamicului. „Mai alaltă eri o bandă de vreo sută de cerchezi năvălind asupra unui sat bulgar de lângă Novoselțo, au prins 37 de ómeni și femei, pe care i-au legat cu frânghii, i-au târît până în biserică, retezându-le capul de înaintea altarului. Atunci prinzând de veste că se apropie o trupă, consistând numai din 50 serbi, străpunseră cu pumnale pe celelalte victime rămase încă în viață, apoi jefuiră tot pe ce putură pune mâna, și dând foc satului, o luară la fugă. Serbii însă îi urmăriră cu bărbăție și ajungându-i, îi bătură și prinseră dintr’enșii pe 11 inși, pe cari îi și spânzurară îndată de crăcile copacilor. «Din aceste espuse se vede, că acest resboiu pare a fi încetat a mai fi resboiu.Este o anarhie fără frâu, degenerată într-o crudă măcelărie și jaf!”

Timpul, 17 iulie 1876

°°°

Imaginea, având subtitlul „cerchezi mahomedani”, îi înfățișează pe aceștia purtând îmbrăcămintea tradițională: o mantie lungă, prevăzută pe piept cu tuburi pentru praful de pușcă, numite gaziri, căciuli din blană de oaie și armele tipice, nelipsite — pumnalul lung, iataganul și pușca.