Cover Image

Cheile Dobrogei

Publicat de Aurel Băjenaru, 22 Iunie 2019
Timp de citire: 14 minute

Iulie 2003

Iata-ne la 100 de ani de la prima fotografie a exoticului defileu de la Cheile Dobrogei facuta de Anatole Magrin, indreptandu-ne de asemenea catre un safari fotografic in aceasta zona.

Pesteri in Dobrogea nu-s prea multe si nici prea mari (inca nu vizitasem pestera Limanu) sau impunatoare si nici cunoscute. Auzisem insa de pesterile de la Gurile Dobrogei, in zona Cheilor Dobrogei. Nici Cheile Dobrogei nu le cunosteam asa ca, intr-o dimineata de vara, inarmati cu ceva "echipament speologic", doua lanterne si o lumanare de reserva, ne-am pus pe drum.

In general in Dobrogea trebuie sa cauti mult si bine pentru a descoperi cate ceva despre natura si imprejurimi, in afara zonei litoralului (in urma cu 16 ani, harta turistica a Dobrogei arata jalnic). Si interesul oficialitatilor pare sa tinda spre zero, in a organiza si dezvolta anumite trasee de cunoastere a Dobrogei, a naturii si potentialului turistic al zonei in afara litoralului si a Deltei Dunarii.

In fine, ideea de baza pare sa fie ca, ... oricum nu-i nimic de vazut si vizitat. Noi suntem insa de alta parere. In afara de istoria milenara care musteste practic de sub fiecare piatra, natura si peisajul doborgean in sine sunt superbe, de o frumusete  a pasnicului rural, a departarii si a linistii naturii. Campii intinse si arse de soare alaturi de dealuri molcome,  stanci aride si  parauri firave, sate parca uitate de civilizatie si totusi pline de o persistenta a vietii si o vointa nestramutata de a exista. Si asta numai la 50-80 de kilometri de litoralul uneori superluxos si superzgomotos.

Constanta devine pe an ce trece tot mai frumoasa, iar strazile ei, mai curate si mai ingrijite. Si totusi, vei mai intalni pe strada, cel putin pe la periferii si cate o caruta, intr-o ciudata imperechere a "erei jeep-ismului" cu calul putere.

Soseaua spre aeroportul Mihail Kogalniceanu.

In localitatea Mihail Kogalniceanu parasim soseaua nationala cu directia Targusor. Spre marginea localitatii ne uimeste arhitectura unei biserici, foarte diferita de uzuantele locale. Oprim si aflam ca este biserica Sf. Anton de cult catolic si ridicata aici de fosti locuitori  de origine germana ai localitatii. Inlauntru ei o mana de oameni, ultimii reprezentanti ai comunitatii catolice la slujba de ziua Sf. Anton.

Soseaua spre Targusor se continua in genul de alee, strajuita de pomi pe o parte si cealalta, pomi care dau un farmec deosebit acestor drumuri.

O turma de capre impreuna cu magarul traditional, la pascut pe o campie de un galben aproape total, o campie arsa de seceta lui iulie. In fundal o movila, unul dintre tumulii de pamant presarati din loc in loc pe aceste campii.

Ajunsi in localitatea Targusor, cautam locul de "competenta sociala", birtul satului, pentru o bere rece si schimb de impresii cu localnicii. Inauntru numai barmanul, o doamna amabila care  se scuza de saracia localului, fata de "domnii veniti de la oras". Intr-adevar localul arata foarte saracacios, cu dusumele cu iz de pacura inca de pe vremea colectivizarii si primilor activisti de partid care si-au avut birourile aici probabil. Insa se vedea si straduinta de a face dintr-un loc cam saracacios, un loc primitor dupa posibilitati, cu flori proaspete pe tejghea, perdele cochete si flori la ferestre. Ne dam seama ca, cu toata saracia, oamenii nu sunt nici delasatori si nici lipsiti de simtul frumosului, lipsesc insa mijloacele.

Pornim mai departe spre Cheile Dobrogei. Peisajul incepe sa se schimbe, sa se unduie si sa se delureasca.

De pe coma unui deal, vedem deja un defileu plin de stanci, pare foarte salbatic si foarte pustiu, cu toate ca este intretaiat de o sosea bine asfaltata si intretinuta.

Cheile Dobrogei, un peisaj intr-adevar foarte putin tipic pentru Doborgea. O vale pe mijlocul careia unduie paraul Cheia, imprejmuita de stanci foarte sugestive  si impunatoare, insa pe o lungime de numai 2 kilometri.

Un monolit la marginea soselei. Peisajul este foarte curat, lipsit (cel putin aparent) de ambalajele poluante ale societatii de consum, invita la un picnic la iarba verde, intr-o liniste  aproape primordiala.

Drumul continua spre satul Cheia. Ne oprim (din nou) la birtul satului pentru o bere rece si in cautarea de informatii despre pesterile din zona. Birtul, de fapt magazin alimentar saracacios dar unic in felul lui, cu o masa scunda si cateva scaune schioape afara pe terasa, dar cu o priveliste impunatoare asupra dealurilor de vis-a-vis. Inlauntru cam intuneric dar racoare, la mijloc cu o soba de teracota intru infruntarea viscolelor iernii.

Aflam ca la intrarea in sat, ar fi trebuit s-o luam la dreapta, pe un drum de pamant, de-a lungul dealurilor ce parca delimiteaza campia ca un zid. Asta pentru a da de pestera Sfantului Casian, de fapt una dintre multele pesteri in care traiau si slujeau, primii calugari din Scitia Minor.

Cam dupa 4 km pe drum negru, dam de o inscriptie la poalele dealului care ne da de stire ca am ajuns. Incepem un urcus pe o poteca accidentata in umbra unor stanci cu adevart monumentale.

Calugarul si teologul Ioan Casian (Johannes Massiliensis Cassianus), nascut in jurul anului 360 nu a traiat aici, dupa cum informeaza inscriptia de la poala dealului ci, aici si-a facut ucenicia la calugarii sciti, pentru a pleca apoi mai departe cu prietenul sau mai in varsta Gherman, spre Bethleem, sihastriile din Egipt si Antiohia, apoi Roma, ca pana la urma sa ajunga in sudul Frantei, la Marsilia unde a misionat 30 de ani, pana la moartea sa in anul 435. Calugarul Ioan Casian este mai cunoscut la francezi decat la el acasa in Dobrogea, ca primul calugar din Galia romana (Jean Cassien).

Dupa cum scriam si in postarea anterioara, sapaturile arheologice din anul 1912 efectuate de Vasile Parvan in padurea satului Șeremet (Casian astazi), au dus la descoperirea unor inscriptii in piatra datate secolul al III-lea dH, care atesta existenta  "Casienilor". Stanca Sf. Ioan Casian poarta inscrisul: "OROI CASIANOUN KAI SPILOUHA" (Όροι Κασιάνουν Και Σπηλούχα) – adica Hotarele Casienilor si Pesterilor, rezultatele fiind prezentate intr-o comunicare la Academia Română în 1913, cercetarea sa fiind reluată de Henri Marrou, în comunicarea "La patrie de Jean Cassien".

Peisajul unic ne incanta in continuare, stanci "tacute" si semete, martorii de nestramutat ai timpului ne saluta parca in curiozitatea noastra de "efemeri".

Dupa o straduinta de 10 minute, ajungem si la intrarea in pestera, pe care o privim cu uimire si ... neincredere.

Intrarea in pestera se afla la o inaltime de vreo 7 de metri de poteca accidentata si lata de cateva palme. Acolo ducea o scara de metal, de fapt doua, legate una de alta cu numai doua sarme ruginite. Am avut intr-adevar o dilema, ne tin scarile acelea legate cu sarmusoare sau nu?! Am aflat-o pragmatic,.. ne tin.

Pestera nu-i prea mare , cam douazeci si ceva de metri. Pe pereti icoane si alte obiecte de cult aduse si sub grija unor calugari de la o manastire apropiata. Se observa intentia de a-i da o atmosfera de lacas de cult ortodox. Am respectat absolut ordinea interioara, incercand sa patrundem totul numai cu privirea si sufletul. 

Un culoar cu scari sapate in piatra care insa duc aparent spre nicaieri, culoarul ingustandu-se cu inaltimea, parca intr-o simbolica renuntare a fizicului in avantajul sufletului, a imaginatiei. Am aflat mai tarziu ca la capatul lor se afla o alta incapere mai mica, dormitorul sihastriei.

Privelistea de care se bucurau vechii calugari in sihastria lor este mareata, aici te poti simti intr-adevar,  aproape de Dumnezeu.

Dupa ce am coborat toata trupa, aventuroasele scari ale grotei Sf. Casian, plecam mai departe in cautarea pesterilor de la Gurile Dobrogei. 

Ne intoarcem spre localitatea Targusor unde de asemnea, la intrarea in localitate parasim asfaltul pentru a urma un drum pietruit.

Paraul Visterna. Dupa un drum de vreo 10 km, observam ca ne indepartam din ce in ce mai mult de zona deluroasa. Ne dam seama ca am ratacit drumul. Ne intoarcem.

In sfarsit stancile care adapostesc pesterile Gurilor Dobrogei, denumirile pe care le-am auzit de la localnici au fost din cele mai diverse si de la sursa la sursa, ne-am dumirit din ce in ce mai putin. Ocolim o parte din platou si padure, pe un drum semiforestier si ajungem la o statiune de silvicultura unde parcam masina.

Ne continuam drumul pe jos, urcusul pe deal fiind destul de abrupt si accidentat.

Una dintre cele trei intrari in pestera care este mai accesibila.

Pestera este accesibila fara echipament deosebit, cam 50 de metri. Din cate am aflat trebuie sa fie mult mai lunga, insa accesul este foarte dificil in continuare, printre crapaturi de stanca extrem de joase sau inguste, pe fundal umed noroios si la diferenta de temperatura extrema, de la 38°C afara la probabil numai 15°C spre 10°C in adancime.

Incercam sa ramanem cu capul pe umeri, si nu "fortam" intrarea in pestera in adancime cu orice pret, mai ales ca frigul devenise extrem pentru noi, proaspat asudati in caldura de afara.

Parasim pestera multumiti cu impresiile noastre -adevarat cam firave - de "speologi" amatori, aflati la o a doua incursiune pe cont propriu si de faptul ca am reusit sa nu ne rupem nici un organ. "Echipamentul" nostru ar fi fost tot asa de potrivit si la o plimbare pe faleza din Mamaia.

De la inaltimea locului, apreciem cam la 100 de metri, campiile dobrogene prin contrast par foarte departe , ca intr-o alta lume.

Ploaie de vara.

Spre casa.

Dobrogea plina de imprevizibil.

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

312
Techirghiol
29.03.2024 11:56
Actual: 22° C
Viteza vantului: 8.04 m/s