Cine suntem noi?!

Publicat de Aurel Băjenaru, 6 Iulie 2025
Timp de citire: 15 minute

Sau, mai degrabă, cine am fost noi?!

Ceea ce știm documentat despre noi este că lumea ne numea vlahi — un exonim — în timp ce noi, cei vizați, ne numeam înșine „români” sau „aromâni” în Balcani, indicând astfel apartenența la romani (latini). La un moment dat a apărut și neologismul „valahi”, un calc lingvistic apărut în urma înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), realizate de traducători care nu cunoșteau forma românească „vlahi”.

Ceea ce am mai aflat, cel puțin aici, pe aceste pagini, este că am fost aduși sau mânați la nord de Dunăre de avari, iar apoi de bulgari. Ulterior, căpetenii slavizate (sârbizate) ale gintei romane conducătoare din Dalmația, Bosnia și Herțegovina au ajuns să întemeieze, dincolo de Dunăre, primele „Țări Românești”, impunându-se boierilor locali bulgari sau vlahi slavizati— probabil, ca pretutindeni în acele vremuri — în calitate de protectori înarmați.

Cum au trăit strămoșii noștri aici, sute de ani, printre slavi, până târziu în epoca medievală, probabil nu vom afla prea curând. Însă putem deduce anumite aspecte din primele documente care ne-au parvenit și din ceea ce putem citi „printre rânduri”.

Dar cei care "Ștefan cel Mare", grăind sărbește sau ceea ce s-a numit "slavonește", care referindu-se la popor îi numea "volohove", aceia nu erau românii. Ne-am "închinat" o viață întreagă la idoli falși, creați în cărțile de istorie de oameni nepricepuți, neștiutori sau siluitori de adevăr.

Mă întorc la lucrarea lui DINU C, ARION, foarte elocventă în aceasta privință, chiar dacă concluziile și intențiile autorului au fost poate altele.

Profesorul Arion pune o întrebare pertinentă, cheie: „...cum a ajuns termenul «vlah» să desemneze, în voievodate, un membru al unei anumite clase sociale, în condițiile în care înțelesul său inițial era acela de popor întreg?”

Întrebarea se referă la perioada târzie a Evului Mediu, când este clar că slavii nu mai erau un popor migrator — ei erau deja de multă vreme documentați pe teritoriul de azi al României. La fel și bulgarii, care extinseseră Țaratul Bulgar până în zona exploatărilor de sare din Apuseni, aducând cu ei și pe vlahii de peste Dunăre. Cu toate acestea, izvoarele istorice nu menționează explicit prezența vlahilor pe acest teritoriu înainte de perioada analizată de profesorul Arion, când aceștia apar pentru prima dată ca o categorie socială, nu ca un popor. Ce concluzie putem trage de aici?

Se pare că vlahii veniți de peste Dunăre, ca popor, au fost încorporați în structurile sociale ale unui teritoriu dominat de bulgari, ajungând să formeze o clasă specifică. Ulterior, aceste teritorii au fost preluate de „herțegi” veniți și ei de peste Dunăre — probabil în parte de origine romanică, dar slavizați de sârbi — care s-au impus prin forța armelor ca protectori. Acești conducători au pus, în secolul al XIV-lea, bazele formațiunilor politice cunoscute mai târziu sub numele de Țările Române.

Fragment mai jos:

° ° °

Deci Vlah, cu formele lui înrudite, e, pentru popoarele, ce se învecinesc cu poporul românesc, apelația curentă și preciză a părtașului acestui popor, a Românului; pe alocuri a celui, ce se îndeletnicește cu păstoritul. Vlahii, pentru limbile străine, întru cât ne privește, sunt întotdeauna Românii și deseori păstorii.

Subt această chemare suntem cunoscuți dela primele mențiuni despre noi în îndepărtatul Evul Mediu și continuăm a fi cunoscuți în tot decursul istoriei noastre. întrebarea se pune atunci, mai întâi: ce anumită clasă socială o desemnează Vlahii — sau mai bine zis o alcătuesc Vlahii — apoi cum au ajuns Vlahii să constitue o clasă socială, atunci când însemnau un popor, sau mai bine zis, cum înțelesul de vlah a desemnat în voevodate un membru al unei anumite clase sociale, atunci când primordialul lui înțeles a fost acela al unui întreg popor ?

° ° °

In privința întrebării ce anume clasă socială o alcătuesc Vlahii, se cuvine, firește, să arătăm știrile documentare, cari ne obligă, ele în primul rând, la această întrebare. Căci avem o serie de acte, care ne vorbesc de Vlahi, fie ca subiecți, fie ca o calificare, ce li se referă lor, fie cu înțelesul chiar de clasă socială, fie ca un sens apropiat.

Astfel într’un act al său din 1470, Ștefan cel Mare confirmă « Tătarului și robului nostru, care a fugit dela noi... în țara «leșească, Oană și copiilor lui, ca să se întoarcă înapoi, de robie « să fie pentru veci iertat... și să șează în țara noastră slobod « și fără de nicio siluire, cum șed și trăiesc în țara noastră, toți « volohove, după legea volovscăim... și să nu dea și să nu plătească niciodată nimic după dreptul robilor și al Tătarilor. .. «ci să plătească după legea volovscăim. . . iar mai mult decât «atât nimănui să nu dea.. . »

într’un act anterior din 1445 al lui Ștefan II Voevod se vorbește asemenea de « zakon volovskom», de legea vlahă, conform căreia un Tătar, dacă va fi, eventual, iertat de robie, urmează să trăiască liber. Intr’un act muntean din 1470 al lui Radu Voevod cel Frumos, se face mențiune de «zakon vlașki», după care se plătește mănăstirii Tismana, dreptul de pășunat pe munții ei.

In 1481, Ștefan cel Mare la proclamația, care o adresase el boerilor, judecilor, judecătorilor și siromahilor din județele Buzău și Brăila, primește un răspuns din partea boerilor, cnejilor și vlahilor ai acelor județe, deci din partea acelora, cărora el se adresase. Fără îndoială aci, că deoarece clasele sociale din proclamație corespundeau cu cele din răspuns, siromahii corespundeau cu vlahii .

Se menționează într’un act muntean din 1533 al lui Vlad Vintilă-Vodă, niște «vlasie» (vlahi) organizați ca și proprietarii, în ceată « subt Miclăuș cu frații săi », spre a cumpăra munți întregi și părți din ei, părți de moșii și sălașe de țigani.

Intr’un alt act domnesc din 1535 tot muntean, se face deosebirea într’un dobitoc « boliarschi » (boeresc) și unul vlah, opriți de pășunele mănăstirii Tismana.

Un act din 1596 9) al lui Mihai Vodă Viteazul, arată « că în zilele domniei mele păgânii de Tătari au intrat în Țara Românească și au făcut mult rău și prădăciune peste toți vlahii...» ,iar boerii, la cari se referă actul își pierd cu acest prilej « cărțile lor de moștenire ». Aceste sunt actele interne, ce le cunoaștem, cuprinzând denumirea de vlah, dată unei persoane, sau calității ei, sau încă legii, de care depinde. Aceste puține știri, din care reese însă înțelesul de clasă socială a vlahilor, își au înțelesul acesta confirmat și prin știri conexe referitoare la alcătuirea socială a principatelor și prin înțelesul, ce-1 capătă în trecut, precum vom vedea, « zakon vlașchi », « voloscom zakon », legea vlahă.

Dar deoarece e vorba de o clasă socială, ce o atestă volohovii din actul din 1470, vlahii din actele din 1481, 1533 și 1596, se impune atunci primordiala chestiune: ce anume clasă o alcătuesc dânșii ?

Știm, că sistemul feudal se întemeiază în mod esențial pe raporturile omului cu pământul, pe modurile de posesiune a lui sau de dependență față de dânsul și așa fiind, ele, aceste moduri de posesiune sau de dependență, stabilesc categoriile sociale, cu gradațiile aferente de libertate și de putere în societate. Iar într’o societate de anumit tip feudal, ca societatea din trecutele voevodate, când statutele de nobil sau de nenobil, adică acela, care comporta o libertate maximă și un rol social activ, și cele, care comportau libertăți și roluri sociale din ce în ce mai reduse, aveau drept descriminare drepturi de proprietate asupra pământului, așa cum se înțelegeau ele după concepția feudală—într’o asemenea societate interesul cel mare este de a ști, în care categorie intrau vlahii, în categoria proprietarilor sau în aceea a neproprietarilor?

Răspunsul nu poate fi, decât acesta, anume, că intrau în categoria neproprietarilor. Darîn această categorie alcătuiau o clasă socială a parteTdistinctă de neproprietarii de dependență reală sau personală, legați de pământ sau de un stăpân de pământ.Ne imbie la acest răspuns știrile, cari le-am expus, în afară de cele, cari se conexează lor, precum vom vedea.

Intr’adevărștim, că proprietari de pământ erau titularii concesiunilor domnești din pământul țării, ereditare în principiu; vom reveni asupra lor. Ei se chemau boeri pentru concesiunile însemnate; pentru celelalte cneji, judeci sau juzi și megieși; mai rar nasliadnici — mai târziu moșneni și moșteni — în Muntenia, megieși și răzeși în Moldova10); dar niciodată vlahi sau volohove.

In Muntenia dela primele știri, boer este întrebuințat împreună cu ceilalți termeni, dar ajunge a fi termenul general al proprietarului mare sau mic X1). Totuși el sfârșește printr’oevoluție, ce se termină la Reforma lui Constantin Vodă Mavrocordat (1746—1749), Prin a desemna numai pe marele proprietar și dregător; micul proprietar numindu-se atunci judec și megiaș. In Moldova, în acest răstimp, boer arată pe marele proprietar și dregător, megiaș și răzeș pe proprietarul cel mic.

Când izvoarele străine menționau pe boerii români îi numeau « panii volovscaia, boliari vlașki » din «volovscaia zemlea » și din «vlașki zemlea»32), termenul de vlah având astfel caracter etnografic. Pe de altă parte vlahii apar în acte deosebiți de proprietari. «Volohove» din actul din 1470, ce trăesc liberi după «volovscăim zakon» nu pot fi proprietari, căci nu situațiunii unor proprietari putea fi comparată situațiunea unui rob liberat, ce nu era proprietar. In actul din 1481 prin însăși enumerația lor deosebită, vlahii sunt distincți de boeri și de cneji. Din analiza textului reese diferența în actul din 1533, între acei vlahi, ce vor tocmai să devină proprietari și celelalte părți, proprietare. In actul din 1535 se vede deosebirea de clase după calificarea dobitocului, boeresc sau vlah, vlahul fiind diferit astfel de boer — de proprietar. Iar în sfârșit în actul din 1596 nu poate fi vorba, după situația frazei, aci de proprietari, ci de populația curentă a țării, de majoritatea locuitorilor săi.

Această rânduire a vlahilor în categoria neproprietarilor, la care ne aduce deosebirea, reeșind în texte, de apelative și de situațiuni, cu categoria proprietarilor, ne este confirmată în primul rând de știrile, raportându-se la elemente sociale și la cel puțin o altă clasă socială de aceeași categorie — asemenea neproprietară — și în al doilea rând de cele, ce apar din cercetarea originei lor, a vlahilor; știri, care se pot conexa, precum am spus-o, cu cele, ce le-am analizat mai sus.

Se impune astfel mai întâi examinarea, în trăsăturile lor esențiale, a părerilor principale, despre aceste elemente sociale, similare, ca situațiune generală, cu vlahii, și astfel neproprietare. Spre rezumarea și lămurirea acelor păreri, le vom reduce la două teorii-tip: una, referitoare numai Munteniei, care cuprinde într’o singură clasă socială pe toți locuitorii rurali, ce n’au avut drepturi de proprietate, văzând în ei, indiferent de vechimea situațiunii lor, oameni dependenți de moșia proprietarului, ce o munceau și pe care ședeau — cealaltă privitoare la ambele voevodate, care deosebește două mari clase în categoria neproprietarilor, aceea a oamenilor dependenți fie de persoana, fie de moșia stăpânului acesteia, și aceea a oamenilor, ce nu suferă de această dependență.

Protagonistul primei teorii, care situa așa dar pe toți neproprietarii într’un singur statut, similar cu al colonilor romani « adscripti glebae », astfel și pe vlahi, a fost defunctul ț rofesor C. Giurescu, în studiile sale asupra rumâniei din Muntenia 13); autorul părerii din urmă este d-1 I. C. Filitti, în cercetările sale asupra elementelor neproprietare din ambele principate 14). Spre a nu cita, decât nume ilustre, Bălcescu, Xenopol, Bogdan și lorga au păreri apropiate de teoria lui Giurescu. Părerile lui Rosetti se apropiu mai mult de teoria d-lui I. C. Filitti; vom vedea însă întru cât părerea noastră relativă la vlahi, diferă de a D-sale. Intr’adevăr, teoria lui Giurescu, dacă a avut marele merit de a fi stabilit în mod definitiv, existența în Muntenia, dela cele mai vechi știri, a unei clase sociale, ai cărei membri n’aveau drepturi de proprietate, cari așa dar « dela descălecătoare », cum spun textele, se deosebeau, ca inferiori socialmente de proprietari — sfărâmându-se astfel legenda unei egalități primordiale în situațiuni sociale ale Românilor, din statele voevodale, presupuși «ab initio», în ele, cu toții proprietari și liberi —totuși această teorie, înglobând pe neproprietari, într’o singură clasă cu identic statut juridic, n’a ținut îndestul seamă de diferențierile multiple, produse în sânul unei societăți feudale, de însăși necesitățile evoluțiunii ei. Și nu cunoaștem, despre partea noastră, societăți feudale, în cari categoria de neproprietari să fi fost supusă unui unic statut juridic.

Din studiul actelor, d-l I. C. Filitti a adeverit odată mai mult existența în sânul unor societăți — cea munteană și cea moldoveană — feudale, după părerea noastră, a unor diferențieri în categoria neproprietarilor. D-sa a stabilit ființa în principate, încă din secolul al XV-lea, a două clase de neproprietari, a oamenilor dependenți și a cultivatorilor liberi, după denumirile D-sale; prima clasă a oamenilor dependenți împărțindu-se, în Muntenia, ea însăși în două; în clasa oamenilor de dependență personală, legați de persoana unui proprietar și în aceea a celor de dependență reală, legați de moșia altuia. In Moldova n’a existat această clasă de oameni legați de glie, ci numai aceea a oamenilor dependenți de un stăpân al locului.

Această clasă a oamenilor dependenți corespunde în liniile ei generale cu clasa servilor feudalităților apusene, a iobagilor târzii din Ungaria, a otrotzilor din Serbia — într’un cuvânt a colonilor feudali, identici în multe cazuri cu colonii romani, cu « parekoi », « epanografoi » și deseori cu « georgoi » bizantini . Ei se chemau, din secolul al XlV-lea, în Muntenia «vecini» și « poslușnici», iar familiile lor erau denumite « cuști», « hije », « celeadă », în epoca diplomaticei slave. Când ea este înlocuită, de la finitul secolului al XVI-lea, prin cea românească, « vecini » se traduce prin « rumâni » și e termenul curent spre a desemna pe coloni; « poslușnic » adică servitor, devine rar, ceilalți termeni dispar In Moldova dânșii, în aceeași epocă de limbă slavă oficială, port numele de « liude », adică pe românește de oameni (sec. al XV-lea), de «susedi», adică de vecini (sec. al XVII-lea), de « mișei » (sec. al XVII-lea), de « poslușnici » (sec. al XV-lea). In secolul al XVII-lea, când începe epoca diplomaticei române, termenul curent al colonilor e cel de « vecini» — arareori cel de « podani » (sec. al XVIII-lea) 1817).

Așa numiții cultivatori liberi au existat în ambele principate, precum ne arată știri încă din secolul al XV-lea. Ei sunt arătați în Muntenia, în diplomatica slavă, ca « săraci », ca siromahi19) (sec. al XV-lea), ca «vlahi» (sec. al XV-lea), ca «horane» (sec. al XV-lea) 20). ca « săteni» 20 bis) (sec. XV-lea) In Moldova ca « săraci » (sec. al XV-lea), ca « volohove », ca « zemleni » (sec. al XV-lea), câteodată ca « mișei » (sec. al XVII-lea) 21). Pe de altă parte existența unei clase de neproprietari, distinctă de clasa colonilor, reese numai din interpretarea altor acte, căci membrii ei nu poartă aci numiri speciale.

DINU C, ARION CONFERENȚIAR UNIVERSITAR VLAHII, CLASĂ SOCIALĂ ÎN VOEVODATELE ROMÂNEȘTI, 1940