Cișmeaua otomană – Constanța

Publicat de Aurel Băjenaru, 22 Martie 2026
Timp de citire: 5 minute

Nastratin Hogea își trimite copilul la cișmea să aducă un ulcior cu apă. Înainte să plece, îi dă o palmă, spunându-i să aibă grijă să nu spargă ulciorul. Un vecin, care a urmărit întreaga scenă, îl întreabă nedumerit de ce i-a dat palma, din moment ce copilul nu făcuse nimic, nu spărsese ulciorul. La care Nastratin Hogea răspunde:
– Și dacă îi dădeam o palmă după ce îl spargea, ce mai rezolvam?

°°°

Cișmeaua aflată la ieșirea din Constanța spre localitatea Ovidiu este una dintre puținele construcții ale orașului păstrate până astăzi, moștenite de la fostul Imperiu Otoman. A fost construită în anul 1864 de administrația sultanului Abdulaziz. Apa captată din câteva izvoare bogate, descoperite în apropierea insulei Ovidiu, era transportată de aici de sacagii (vânzătorii de apă), pe o distanță de aproximativ cinci kilometri, până la Küstenge (Constanța).

Iată ce scria publicația Aurora din 5 ianuarie 1895 despre apa potabilă din Constanța și despre cismeaua otomană, una dintre puținele surse de apă rămase încă de la otomani și, se pare, neglijată și neîngrijită de „harnicii” noi locuitori:

„Populațiunea din Constanța, în lipsă de apă bună, își procură apa din puțurile de la Anadolchioi, de la ceșmea (cișmeaua otomană) și de la puțurile particulare din oraș. Toate aceste ape însă sunt rele, unele mai puțin, altele mai mult, prin faptul că nu sunt păzite regulile de igienă pentru ele.

Apa de la ceșmea, deși vine de la niște surse bune, totuși ea, în calea ei, pe o distanță de vreo cinci kilometri, trecând prin niște locuri mlăștinoase, infecte, și conductele nefiind bune, nici la adâncime mare, apa infectă, mocirloasă și plină de microbi se strecoară în apa din conducte, pe care apoi noi o bem ca cea mai bună; calitatea căreia însă s-ar putea simți și prin mirosul rău ce are uneori.
[...]
Sacagiii care transportă apa clienților din oraș, pe lângă că au niște butoaie infecte, de ți-e scârbă să te uiți la ele, încă sunt și așa de mici, încât abia conțin 8–10 căldări de apă, și pentru această apă pretind 30–50 bani pentru o sacă din oraș, 60–90 bani pentru cea din Anadolchioi și 1 leu și 50 bani, chiar 2 lei pentru o sacă de la ceșmea!

Și când te gândești că totuși te trag pe sfoară, aducându-ți în loc de apă de la Anadolchioi apă de la puțurile din oraș, cu drept cuvânt te cuprinde indignarea; totuși ei te asigură că este apă din Anadolchioi, deși vezi că gustul nu este al ei, și aceasta o fac pentru că, până să aducă o sacă de la Anadolchioi și să ia 70 de bani, de aici aduce cinci sacale și ia 3 lei și 50 de bani, din care, dând 50 de bani sau 1 leu proprietarului puțului, tot îi rămân 2 lei și 50 de bani net, preț aproape împătrit.

Nu mai vorbim că, de cele mai multe ori, sacalele sunt aproape pe jumătate goale.”

°°°

Cișmeaua este unul dintre puținele vestigii laice otomane rămase în picioare. Aflată pe o proprietate RAJA, construcția a fost recondiționată într-o manieră care batjocorește arhitectura și scopul inițial. A avut soarta multor obiective otomane, privite cel mult cu neînțelegere, dacă nu cu dispreț, trecute cu vederea de responsabilii culturali ai orașului.

În imagine este cișmeaua în anul 1960. Se pare că, odată cu trecerea timpului, nimeni nu a mai avut nevoie de apă curată de izvor: conductele s-au spart, jgheabul destinat adăpării animalelor a fost acoperit cu pământ, iar peste zidul de piatră a fost nivelată noua șosea.

Mica firidă utilitară situată spre baza cișmelei, săpată în piatră și încununată de un arc ogival frânt, numită „tașlîk”, adăpostea cana metalică de băut, numită „taș”. Această componentă se regăsea la toate cișmelele din Dobrogea (çeşme). Firida respectivă a fost distrusă în timpul reconstrucției recente, arcul frânt de inspirație arabă fiind îndreptat — atât au putut realiza noii meșteri — rezultând astfel un mic lăcaș pătrățos, lipsit de valoare arhitecturală. De asemenea, placa memorială a fost îndepărtată în procesul de „românizare”.

Toate cișmelele otomane din Dobrogea aveau o „kitabe” — o placă epigrafică inscripționată, amplasată deasupra orificiului de apă sau pe fațada construcției — pe care era gravat un text în turco-osmană (cu alfabet arab). Aceasta consemna fundația cișmelei, actul de binefacere și o invocație religioasă, incluzând numele celui care a construit sau sponsorizat cișmeaua (un agha, un funcționar ori o persoană locală importantă), data construcției în calendarul islamic și formula de binecuvântare.

La fel s-a întâmplat cu majoritatea cișmelelor din Dobrogea, multe dintre ele primind o cruce în locul vârfului tradițional, care a fost îndepărtat. Bulgarii au procedat similar cu cișmelele otomane din sudul Dobrogei.

Respingerea culturii otomane sub toate formele și dorința de a șterge orice urmă a acesteia au prevalat în detrimentul frumuseții arhitecturale și al valorii culturale ale patrimoniului moștenit.

P.S.
Trebuie să rectific aici afirmaţia de mai sus privitoare la restaurarea cişmelei. Am găsit o imagine recentă care o arată din faţă, de la gura de apă, şi totul pare să corespundă imaginii vechii cişmele.