Cnejii și Voevozii, stăpânii slavi ai românilor

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Octombrie 2025
Timp de citire: 11 minute

V-ați întrebat vreodată ce a însemnat viața alături de slavi, stăpânii de odinioară care, trimițând prizonierii romani la nord de Dunăre — la muncă și pentru popularea teritoriului — au declanșat procesul de etnogeneză al poporului român?

Istoricul Radu Rosetti ne deschide, în această privință, o mică fereastră de înțelegere, redată mai jos.

Să nu uităm că acești stăpâni au impus crezul ortodox bulgar și liturghia în limba bulgară în biserică, sub amenințarea tăierii limbii pentru oricine ar mai fi vorbit latinește.

"Oricine citește în latină și își mărturisește confesiunea și credința de rit roman, aceluia trebuie să i se taie limba.
Și le-a poruncit să citească în bulgară și să adere la credința ortodoxă. Așa că oamenii s-au întors de atunci la Ortodoxie și au continuat multă vreme să citească în bulgară.
Acum rușii, la rândul lor, le-au tipărit Scriptura (Evanghelia?) într-o limbă valahă mai simplă. Astfel, prin grija Patriarhului Teofilact și a țarului Assen, mulți oameni au trecut la Ortodoxie."
(Paissi din Chilandar, 1722–1773)

° ° °

Radu Rosetti (1853–1926) a fost un istoric, om politic și scriitor român, descendent dintr-o veche familie boierească moldoveană.

A fost membru al Academiei Române și este cunoscut pentru cercetările sale minuțioase asupra societății românești din Evul Mediu și epoca modernă timpurie, mai ales în Moldova. Rosetti s-a remarcat printr-o abordare riguroasă și documentară a istoriei, bazată pe izvoare de arhivă și genealogii. A fost printre primii istorici români care au încercat să înțeleagă evoluția socială a țării, nu doar evenimentele politice.

Rosetti a fost un susținător moderat al teoriei imigraționiste, considerând că formarea poporului român s-a produs în principal la sud de Dunăre, iar migrarea spre nord s-a produs mai târziu. Această poziție se baza pe argumente lingvistice și etnografice precum și pe interpretarea izvoarelor bizantine și medievale.

Iată mai jos un fragment, o esență a străduințelor sale în cercetarea istoriei privind evoluția socială a țării, a ceea ce avea să devina România de astăzi.

° ° °

DREPTUL ROMÂNESC, DESPRE CNEJI ŞI VOEVOZI

DESPRE CNEJI ŞI VOEVOZI ŞI DESPRE DIFERENȚIAREA CLASELOR LA ROMANI

Cele mai vechi menţiuni despre dreptul românesc și despre cneji.

Cele mai vechi documente privitoare la Românii dela Nordul Dunării ni-i arată trăind, în toate ţările locuite de ei, sub un regim_propriu al lor şi foarte vechiu, numit: "jus valachorum", "jus valăchicum", "antiqua et laudabilis consuetuilo vulachorun".

In capul lor vedem câteodată. Voevozi, aproape totdeauna cneji; în Moldova, pe lângă aceştia: juzi și vatamani.

Cea mai veche menţiune despre cnejii români o găsim in cronicile rusești sub anul 1235 când ne povestesc ele, Daniel Romanovici învinse şi prinse pe cnejii dela Bolochov, tributari ai Haliciului, aliaţi atunci cu Regele Bela al Ungariei.

In actul prin care regele Bela IV al Ungariei hărăzeşte,în anul 1247, Ioaniţilor, Țara-Românească, se face menţiune , cnezatele româneşti ale lui Ion şi Farcaș precum a şi acel iarăş românesc al Voevodului Lituon.

Cele dintăiu menţiuni despre, cneji în părţile Ungariei locuite de Români sunt din anii 1301, 1319, 1326,.1343 şi 1344, înmulţindu-se în urmă din ce în ce.

Despre originile cnezatului şi a deosebirii claselor la Slavi şi la Români.

§. 5. Despre originile cnezatului şi a deosebirii claselor la Slavi şi la Români.

Cuvântul cneaz vine dela slavonul кuash sau кkish, care la Poloni a devenit kşiaje (pron. cşionje) şi la Litvani erà kunigas. Pare a fi venit dela un cuvânt mai vechiu: кzneg (pron. kneng), identic cu paleogermanul kuning şi cu anglo-saxonul cynig cari înseamnă regulus, dominus, princeps şi se mai poate traduce prin capetenie (chef)).

O trăsătură comună tuturor Slavilor vechi erà traiul lor în comunitați mici şi aproape fără coeziune între ele. Ei cunoşteau doua feluri de vieţuire impreună: satul (selo sau wes) ( Schafarik, Slavische Alterthümer, II, p. 674) care erà aşezat pe câmp deschis sau cetate (grad, gorod sau hrad), o adunare mai mare de locuinţe, întărite cu şanţuri şi cu ziduri de lemn şi pământ. (Cetățile mai mici se numiau gradişte sau horodişte). Legăturile dintre mai multe sate cu un grad se numiau župe sau mir) (pagus, Gau, pays,canton), şi trebuesc traduse româneşte prin ţinut sau ocol, după mărime.

Românii fiind născuţi mai cu samă din contopirea elementelor romanizate de peste Dunăre, aduse în veacurile VI şi VII de Slavii şi de Anții aşezaţi în ţările noastre, cu năvălitorii şi din desnaționalizarea acestora, erà lucru firesc ca elementul care, la inceput, aveà puterea în mână să păstreze neatinsă alcătuirea sa politică şi că naționalitatea română, la naşterea sa, gasind acea alcatuire in fiinţă, să fi urmat a se supune ei.

Astfel se explică faptul că oriunde dăm, la inceput, de Români, ii găsim trăind în sate ocârmuite de cneji. Această alcătuire erà acea în fiinţă la Slavii ce se aşezase în ţările noastre şi a fost moştenită de Români. Asemănarea era desăvârşită, căci vedem pe Românii dela Nordul Dunărei, deşi ei alcătuiau o națiune numeroasă, răspândită dela Tisa pănă la Marea Neagră şi dela Bug pănă la Turnul-Severin, despărțiți in stătulețe mici şi fără nici o coeziune.

Acestei lipse de coeziune se datoreşte fără îndoială uşurinţa cu care Ungurii lui Tuhutum cuceriră acea cetate firească care se numeşte Transilvania.

Este bine stabilit că toți Slavii erau oameni liberi, mai mult chiar prinşii de răsboiu, aduşi de ei după năvălirile lor in țärile vecine, deveniau liberi după câţiva ani şi se puteau aşeză printre foştii lor stăpâni în calitate de egali cu ei (Schafarik, Op. cit., I, p. 539). Nu este deci nici o îndoială că Românii, obştia urmaşilor acelor Slavi liberi, să nu fi fost liberi şi dânşii. Am văzut că ei fusese la inceput liberi în țările supuse coroanei ungare, că, în Țara Românească, numai sub Mihaiu Viteazul fură legați de gleba; despre acei din Moldova actele publice şi autorii conglǎsuesc pentru a ne arătă că obştia a fost acolo totdeauna alcătuită din oameni liberi.

Câtevà cuvinte dintr'un document din 30 Septemvrie 1444, curmă în această privință orice discuțiune. Este vorba de un Tătar ce Domnul îl dărueşte Episcopului de Roman, acesta fiind voinic, la moartea lui, să-l lase bisericii, să-l dea altuia sau să-l libereze. Iar dacă il va liberà, Tatarul unde va viețui în pământul nostru, acolo să trăiască slobod, pre legea românească, (тамя да живети слободно на колоскомя закон).

Dar dacă toţi Slavii erau la inceput egali intre dânşii, este totuş cert că deosebirile de clasă şi moştenirea demnităților S'au stabilit, mai ales la unele din triburile lor, destul de timpuriu. O castá nobiliară se întâleşte la inceputul istoriei Poloniei şi a Boemiei; ca nu a întârziat să se formeze în Rusia şi în Sârbia: erà lucru firesc ca să se nască şi la Români. La dânşii a fost alcătuità (cum nici nu se puteà altfel) de căpeteniile satelor, de cneji, cu urmaşii lor cari se folosiau în chip ereditar de drepturile lor de stăpânire.

Impotriva acestei păreri se naşte, in chip firesc, următoarea, intâmpinare:

Dacă cnejii ce-i găsim in veacul XV in Tara-Românească precum şi acei despre cari ni vorbesc unele acte din Moldova, sunt urmaşii unei caste nobiliare veche de mai multe secole, acum oare se intâmplă că stăpânirile lor nu erau mai imbucătătite prin veacurile XIV şi XV (caci vedem că cele mai multe se stăpâniau de un singur stăpân sau de frați)?

Răspunsul este foarte uşor.

Cu cât ne suim mai mult spre origini cu atâta trebue sã admitem că țara erà mai puțin populată. Un cngaz cu ai sai aveau la început stpânire peste o intindere uriaşă de vale şi de dealuri. Incă în viață ind el işi căsătorià copiii şi-i inzestra. Bogăţia lui cea mai mare erau supuşii lui, căci cu cât erau mai mulți cu atâta se umpleau mai tare gropile lui de bucate prin zeciuiala roadelor pământului, cu atâta creşteau prisacile şi turmele lui prin dijma din stupi şi prin acea din fân, cu atâta sporiau venitul morilor şi acel al crâşmelor sale. Dacă creşteà familia eneazului, creşteau şi familiile sătenilor. Cneazul deci la insuratoarea unui fiu, il trimeteà să-şi aşeze un sat pe un loc pustiu de care erau multe sau chiar pe propriul sau hotar, dându-i un număr de însurăței ca să locuiască satul cel nou. Pentru tinerii săteni erà la urma urmelor tot una să-şi facă case in satul părinților sau să şi le facă mai departe. Apoi, dacă printr'o asemenea mutare, mai mult sau mai puțin indepărtată, puteau căpătà dela stăpân oareşcari micşorări de dijmă pentru întâii ani, se vor fi dus nu numai însurățeii, dar şi din părinții lor.

Doară tot astfel se procedà până în mijlocul veacului trecut şi aş puteà cità numeroase exemple de cazuri din acel veac in cari o moşie de câmp fiind împărţită de doi moştenitori, unul a rămas cu aşezarea părintească şi cu satul, iar celălalt a luat jumătate din gospodari şi a infiinţat sat nou peste pârău, in fața acelui vechiu. Şi astfel, cu incetul, s'a inmulțit numărul cnejilor odată cu numărul satelor, umplându-se întâiu văile râurilor celor mari, apoi acele ale pâraelor ce s'aruncă intr'insele, ajungând să fie dese de tot.

Această împărţire a supuşilor lor de către fiii cnejilor ni dă lămurirea faptului că, în veacul XV, in Ungaria, cnejii ni apar adesea ca nişte întreprinzători de colonizări şi de defrişări, împrejurare de care s'a folosit Hunfálvy in incercările lui de a dovedi că Românii au emigrat in Ungaria mult după venirea Ungurilor. Acei concesionari de colonizări nu erau altceva decât fii de cneji cu supuşi mulţi şi loc puțin. Supuşii neavând unde să se hrănească, erau doritori să plece spre a se aşezà in locuri mai largi şi nu făceau de sigur nici o greutate pentru a urma pe unul din fiii sau ginerii stăpânului pe pământ mai mult şi mai îmbelşugat.

Acum este locul să lămurim deosebirea între cneji de oparte, şi juzi de alta. Şi unii şi alţii erau magistraţi rurali, ocârmuitori de sate, dar cnejii ocârmuiau satul din tată în fiu în puterea unui drept de moştenire strămoşesc, pe când juzii erau magistrați rurali, aleşi sau numiţi. Cei dintăi alcătuiau o clasă sau castă stăpânitoare, cu drepturi moştenite, iar cei de ai doilea erau nişte simpli diregători numiţi sau aleşi. Voiu reveni mai pe larg asupra acestei chestiuni în capitolul I al Cărţii următoare.

PĂMÂNTUL SĂTENII ŞI STĂPÂNII IN MOLDOVA, DE RADU ROSETTI
Totul de la Origini Până la 1834, publicaţie din 1907.