Constantin și fonfleul

Publicat de Aurel Băjenaru, 10 Ianuarie 2026
Timp de citire: 4 minute

Vărul meu din Techirghiol, Constantin Băjenaru — pentru toată lumea, simplu, Costel — este unul dintre acei oameni care nu au avut niciodată nevoie să ridice vocea pentru a fi ascultați. Direct prin umorul său acid, de bulevard, dar spus fără vulgaritate, Costel a fost dintotdeauna un mare povestitor. Nu relata întâmplări, le construia. Le îmbrăca în vorbe, uneori voit prețioase, alteori ironic exagerate, dar mereu exacte în intenție.

De la el am auzit pentru prima dată cuvântul „fonfleu”. Îl folosea cu o naturalețe care m-a făcut să cred multă vreme că există undeva, tipărit cumințel, într-un dicționar oficial.

Costel își presăra discursurile cu astfel de cuvinte „fancy”, nu ca să epateze, ci ca să dea greutate sau, dimpotrivă, să dezumfle solemnitatea falsă a unor lucruri. Fonfleu era, în gura lui, exact asta: o poveste umflată, o exagerare spusă cu aer important, o spoială verbală care încearcă să țină loc de substanță.

Mai târziu aveam să aflu că termenul a stârnit interesul mai multor autori, tocmai prin exotismul lui sonor.

Neoficial, fonfleu a fost explicat ca desemnând o știre falsă sau exagerată, un moft ambalat spectaculos, o pretenție inutilă, uneori chiar o mâncare sofisticată fără gust adevărat — un fel de pseudofranțuzism menit să parodieze eleganța de suprafață.

Nu e un cuvânt din dicționar, dar este, fără îndoială, din viață. Iar Costel l-a folosit întotdeauna ca pe un bisturiu: scurt, precis și fără milă pentru balast.

Fizic, vărul meu mi-a adus mereu aminte de Peter Fonda în Easy Rider; chiar conducea cândva o motocicletă Simson. Aceeași figură marcanta, devenita mai aspră cu timpul, aceeași prezență care pare să nu fi îmbătrânit niciodată cu adevărat. De fapt, Costel a rămas neschimbat până azi, ca și cum timpul, din respect sau din oboseală, l-ar fi ocolit.

Dar dincolo de această aparență calmă, viața lui a fost destul de mișcată, mai ales pe litoral. În anii tinereții, ca mulți alți tineri de seama lui, studenți, verile îl găseau la Eforie, lucrând ca „salvamar”. Era o lume aparte, cu zile lungi de soare, nopți scurte, camaraderie, bravură discretă și povești care nu se spun niciodată pe de-a-ntregul.

Costel făcea parte din acel peisaj estival al anilor de demult, cu fluierul la gât, cu ochii mereu pe mare și cu o libertate pe care doar vântul de la țărm ți-o poate da. Probabil că și de acolo i se trage siguranța de sine, acel amestec de relaxare și luciditate pe care l-am recunoscut mereu la el.

Tot el este cel care cândva demult, printr-un concurs de împrejurări, prin anturajul său, a dus la o schimbare radicală a vieții mele — dar aceasta este o altă poveste, poate.

Revenind la amintiri mai vechi, Costel mi-a confirmat recent ceva ce scrisesem despre frizerul nostru tătar, domnul Nasy. Nu era doar frizer, mi-a spus, ci și un bucătar foarte bun. Gătea pentru familie, mestecând în oala cu supă între doi clienți. Făcea și un ghiudem de oaie excelent. Întrebat de unde știe, Costel mi-a mărturisit că, în copilărie, i-a furat o potcoavă de ghiudem de sub streașină, unde erau puse la uscat — faptă prescrisă astăzi, după cum ține să precizeze cu un zâmbet discret.

Tot de la el am aflat că, pe vremuri, alți tătari din cartier făceau ghiudem din aproape orice, inclusiv din carne de măgar. Copilul curios de atunci avea să devină mai târziu inginer constructor, iar după Revoluție să pună pe picioare, alături de câțiva colegi, o mică firmă de transporturi agabaritice.

Privind în urmă, îmi dau seama câți oameni au avut de jucat un rol în viața mea, în viața de la Techirghiol, oameni care merită să fie pomeniți ca parte a acelui areal socio-cultural, fiecare cu cel puțin o poveste, 1001 de povești.