Continuitatea identității românești prin colinde

Publicat de Aurel Băjenaru, 24 Decembrie 2025
Timp de citire: 9 minute

George Onciul și colindele românești – memorie, identitate și „fosile ale spiritului”

În istoria muzicologiei românești, numele lui George Onciul (Georg Ritter von Onciul, 1904–1981) ocupă un loc discret, dar fundamental. Format intelectual în perioada interbelică, într-un spațiu cultural de interferențe – Bucovina – Onciul aparține acelei generații de cercetători care au privit muzica românească nu ca pe un fenomen izolat, ci ca pe un rezultat al unor straturi istorice și culturale suprapuse. Pentru el, muzica populară nu era doar expresie estetică, ci document viu al devenirii unui popor.

Articolul său din Czernowitzer Allgemeine Zeitung (1931), dedicat colindelor românești, este revelator pentru metoda și viziunea sa. Onciul pornește de la o idee centrală: muzica românilor s-a născut din sinteza elementelor "dacice" (tracice), romane, slave și greco-orientale, iar această sinteză poate fi urmărită cu precizie în formele arhaice ale folclorului.

Analiza doinei și a colindului devine astfel un exercițiu de arheologie spirituală, în care fiecare ornament melodic sau refren aparent „fără sens” ascunde urme ale unor culturi dispărute. În mod special, interpretarea colindelor ca „fosile ale spiritului” reprezintă una dintre contribuțiile cele mai originale ale lui Onciul.

Refrenele arhaice, considerate de mulți simple deformări ale expresiilor creștine, sunt citite de el ca ecouri ale unui cult solar precreștin, în care soarele și focul erau venerați ca principii ale vieții.

Această perspectivă plasează colindul românesc într-o continuitate ritualică ce precede creștinismul, dar care a fost asimilată și transformată de acesta, fără a-și pierde complet memoria originară. Onciul subliniază și caracterul comunitar al colindelor: mersul din casă în casă, urarea, dialogul, gestul ritualic. Ele nu sunt simple cântece sezoniere, ci acte simbolice prin care comunitatea reface, an de an, ordinea lumii, reînnoiește timpul și reafirmă legătura dintre om, natură și sacru. Colinda de Anul Nou, cu plugul, biciul și sunetele care imită munca agrară, trimite la un calendar arhaic în care anul începea primăvara și în care prosperitatea depindea de forțele naturii invocate prin ritual.

Privit din perspectivă contemporană, demersul lui George Onciul rămâne remarcabil prin modernitatea sa. El anticipează metode interdisciplinare care astăzi sunt comune – etnomuzicologie, antropologie culturală, istorie a mentalităților. Faptul că opera sa este puțin cunoscută astăzi nu diminuează valoarea ei; dimpotrivă, o face cu atât mai necesară redescoperirii. În colindele românești, Onciul nu a văzut doar trecutul, ci continuitatea unei identități, transmisă prin sunet, ritual și memorie colectivă.

°°°

Muzica românilor — Cântăreţii de Crăciun („Colinde”) de Prof. G. Onciul
(traducere din lb. germană)

Tot ceea ce s-a spus până acum despre muzica românească poate fi acum rezumat în câteva cuvinte. Ea s-a născut — la fel ca şi poporul — din contopirea elementelor romane şi dace.

Dezvoltarea sa ulterioară este inseparabil legată de evoluţia spirituală a poporului; pe măsură ce poporul ia o formă nouă, specifică, la fel se întâmplă şi cu muzica sa. Dintre influenţele interne şi externe care i-au modelat evoluţia, am evidenţiat pe cele slave şi greco-orientale ca fiind deosebit de active.

Experienţa numeroasă m-a învăţat că geneza muzicii româneşti a avut loc într-adevăr astfel și nu altfel. Nu numai pe cale analitică, ci şi pe cale sintetică am ajuns la dovezi clare în acest sens. Dacă înlăturăm, dintr-o doină, trăsăturile care provin din sud şi est, rămâne o melodie care pare înrudită cu cea slavă, în special cea rusească — în mare parte prin structura ei specifică. Dacă eliminăm apoi şi această melancolie slavă, ne rămâne o formă care pare împrumutată din colecţia de cântări gregoriene.

Ştim însă că Gregor cel Mare (600 d.Hr.) şi-a găsit cântările liturgice la popor, mai bine zis la popoare, şi apoi le-a păstrat în formă uşor modificată. Ajungem la acelaşi rezultat dacă procedăm invers: dacă transformăm un imn gregorian întâi în melancolie slavă şi îi adăugăm apoi unele ornamentaţii cu influenţă orientală — obţinem o doină.

Acum este timpul să cunoaştem diferitele forme ale muzicii populare româneşti. Aici există două genuri principale, ambele extraordinar de bogat reprezentate: cântecul şi dansul.

Începem cu colindele. De fapt, contrar unei ordini logice, sezonul de Crăciun le conferă actualitate — ele se cântă în perioada de la ajun până la ziua celor trei regi. Colindele sunt cântece interpretate de grupuri de cântăreţi care colindă din casă în casă în anumite zile. Au două scopuri: să amintească nu doar de importanţa mitologic-religioasă a zilei, ci şi să ureze bine credincioşilor cu această ocazie. Ele sunt mai ales prezente în seara de Crăciun şi în noaptea de Anul Nou.

În grupuri, copii sau chiar adulţi umblă prin sat, cântând urări sub ferestrele celor mai respectaţi, iar în schimb sunt răsplătiţi cu dulciuri, bani sau — dacă sunt mai în vârstă — sunt invitaţi la un pahar de vin („a ciocni”). „A colinda” înseamnă a umbla din loc în loc. Se numesc aceste cântece astfel din acest motiv? Sau e invers? Cuvântul însuşi pare de origine romană, după sonoritate. Dar este doar o formă de eo (a merge, a colinda)? Poate că a păstrat o parte din semnificaţia cultului şi culturii.

Această presupunere este întărită dacă investigăm puţin originea acestor obiceiuri şi a cântecelor folosite în ele. La majoritatea colindelor de Crăciun, după fiecare strofă care conţine o urare, urmează refrenuri precum Flexile valbe sau — şi aici ne interesează în mod special — Hiroi Dogjmne, d ai hex pi Doamne etc., interjecţii fără sens pentru neiniţiaţi, dar pentru cercetător o fosilă de mare importanţă. Acestea sunt în general considerate modificări ale „Halleluja Domine”; eu însă tind să cred că acest refren provine dintr-o epocă pre-romană şi nu reprezintă altceva decât o invocaţie distorsionată a soarelui puternic venerat în acele vremuri — dintr-o epocă în care Soarelui, ca purtător de viaţă, şi focului, ca susţinător al existenţei, li se aducea cult divin. Cultul solar era atât de semnificativ la popoarele păgâne ale atunci Europei încât unele urme ale lui s-au păstrat până astăzi (focurile din solstiţiu, sărbătoarea focului, bradul de Crăciun etc.). La fel şi aici.

O dovadă în sprijinul acestei opinii este şi conţinutul obişnuit al acestor cântece, care aproape toate evocă acea epocă în care anul începea încă din primăvară. De exemplu, colinda de Anul Nou „Cu plugul” este un poem în care se exprimă urări pentru prosperitatea agriculturii în anul nou, ca şi cum ar fi momentul în care aratul şi semănatul tocmai încep sau ar fi deja început. Pentru a sublinia acest lucru, pe parcursul recitării se scot şi strigăte ca pentru a încuraja animalele de plug, se aud pocnituri de bici, iar cu un instrument construit specific — un fel de tobă — se imită bâzâitul boilor în timp ce trag plugul.

Un alt tip interesant de colinde este cel care include un moment dramatic („Evojii” etc.). Aici există dialog şi reprezentare cu conţinut religios, şi nu putem să nu ne gândim la misteriile medievale şi la spectacolele liturgice. Cu siguranţă ele sunt — la fel ca şi cele mai pompoase piese din Oberammergau — resturi ale acelor tradiţii. Şi, la fel ca în „diableriile” medievale (jocurile cu demoni), uneori în colindele noastre apar şi scene diavoleşti care nu se prea potrivesc cu scopul lor religios iniţial.

În câteva cuvinte, aceasta ar fi semnificaţia colindelor româneşti. Dacă reflectăm puţin — ceea ce ne putem permite chiar şi în aceste vremuri — vom recunoaşte şi valoarea lor deplină: ele conţin rămăşiţe despre modul de viaţă, obiceiurile şi tradiţiile unor timpuri atât de îndepărtate, încât doar prin acestea şi alte analogii — să le numim fosile ale spiritului — putem ajunge la ele. Şi atrag ei pe sentimentalistul dornic să pătrundă în lumi trecute.

Articol aparut in Czernowitzer Allgemeine Zeitung, 3 ianuarie 1931, in limba germană.

°°°

Câteva cuvinte despre profesorul George Onciul: George Onciul, cunoscut şi ca Georg Ritter von Onciul, (24 iulie 1904, Storojineţ – †21 aprilie 1981, Ansbach, Germania) a fost un muzicolog, compozitor şi profesor universitar român.

A studiat la Academia de Muzică din Bucureşti şi a obţinut şi o diplomă în drept. A fost conferenţiar la Radio Bucureşti pe teme de muzică şi muzicologie şi profesor la Conservatorul din Cernăuţi (1930-1940). După emigrarea sa în Germania, a predat muzică şi a continuat să scrie.

Scrierile sale de istoria muzicii — în special „Istoria muzicii” în două volume (1929–1933) şi „Enciclopedia muzicală” (1931) — sunt considerate lucrări de referinţă în muzicologia românească, deşi, din cauza perioadelor politice, au fost puţin citate în timpul erei comuniste. A publicat şi lucrări dedicate muzicii tradiţionale româneşti, printre care analize ale colindelor şi doinelor, şi a fost unul dintre primii care a abordat muzica românească în context european. (wikipedia)