Convertirea Reginei Maria la ortodoxism

Publicat de Aurel Băjenaru, 31 Mai 2026
Timp de citire: 9 minute

Astăzi și mâine se sărbătoresc Rusaliile, una dintre cele mai importante sărbători creștine, celebrată la 50 de zile după Paște și asociată cu coborârea Sfântului Duh asupra apostolilor. Din punct de vedere religios, Rusaliile sunt considerate „nașterea Bisericii creștine”.

Cu această ocazie, țin să atrag atenția asupra unuia dintre miturile prin care, în ultimul timp, tinde să fie glorificată cea care este deja văzută drept „Mama României”: convertirea sa la ortodoxism, în 1926, un act prezentat adesea ca o dovadă supremă de iubire pentru poporul român, dar care a reprezentat, în realitate, o veritabilă capodoperă de construcție a imaginii publice.

Din însemnările zilnice ale Reginei Maria (26 martie 1926):

„Azi s-a îndeplinit dorința mea cea mare. Am fost primită oficial în Biserica Ortodoxă... Nando [Regele Ferdinand] a plâns ca un copil... Pentru mine, trecerea la ortodoxie nu a fost o simplă formalitate politică, ci o contopire totală cu sufletul poporului pe care l-am iubit.”

„Nando” nu avea însă cum „să plângă ca un copil” la aflarea veștii că Maria a trecut la ortodoxism. Ferdinand era un catolic convins.

Regele Ferdinand I nu a fost niciodată ortodox, si nici predecesorul său, Carol I. S-a născut romano-catolic și a murit romano-catolic. Mai mult decât atât, religia catolică a reprezentat reperul central al vieții sale interioare, provocându-i, în mod paradoxal, și cele mai mari drame personale.

Drama excomunicării papale

Ferdinand provenea dintr-o ramură profund catolică a familiei germane de Hohenzollern-Sigmaringen. Când a venit în România ca principe moștenitor, Constituția din 1866 l-a obligat să accepte o clauză dură: toți copiii săi trebuiau botezați în religia ortodoxă pentru a fi acceptați de popor.

Vaticanul a fost însă neîndurător. Papa de la acea vreme i-a pus în vedere lui Ferdinand că, dacă își va boteza copiii în afara Bisericii Catolice, va încălca legile canonice. Ferdinand a ales datoria față de România în detrimentul propriei liniști sufletești. Și-a botezat copiii — Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea — în ritul ortodox. Drept urmare, Papa l-a excomunicat pe principele Ferdinand, aplicându-i „mica excomunicare”, adică interdicția de a primi Sfânta Împărtășanie.

Pentru un om extrem de credincios și habotnic, cum era Ferdinand, această pedeapsă a reprezentat o tortură psihologică uriașă.

• În fiecare duminică, regele mergea la slujbă la capela romano-catolică din București sau la Catedrala Sfântul Iosif, însă nu avea voie să se împărtășească.

• Asista la liturghie din spate sau dintr-o lojă, purtând povara unei excluderi oficiale din propria biserică, pentru „vina” de a fi asigurat succesiunea ortodoxă a României.

Politicienii vremii și chiar Regina Maria au descris în memorii faptul că Ferdinand suferea enorm din această cauză. El nu a încercat niciodată să devină ortodox deoarece, în sinea sa, credea cu tărie în dogmele catolice.

Ridicarea excomunicării s-a transformat într-o adevărată cursă contra cronometru în primăvara și vara anului 1927, când regele murea de cancer în chinuri cumplite. Ferdinand se temea cel mai mult de ideea că va trece în lumea cealaltă certat cu Biserica Romei.

Diplomația română a făcut presiuni uriașe pe lângă Vatican, explicând că regele nu făcuse altceva decât să își îndeplinească datoria constituțională față de statul român. În cele din urmă, chiar în ultimele săptămâni de viață ale suveranului, Papa Pius al XI-lea a cedat și a ridicat excomunicarea, trimițând un preot catolic — nunțiul apostolic — la Palatul Peleș pentru a-i acorda lui Ferdinand ultimele taine și Sfânta Împărtășanie.

Revenind la Regina Maria

Maria a României, soția regelui Ferdinand I, s-a născut în religia anglicană, fiind prințesă a Marii Britanii și membră a familiei regale britanice. După venirea în România și căsătoria cu Ferdinand, ea s-a apropiat de tradiția ortodoxă românească — sau cel puțin s-a străduit să lase această impresie — însă nu a fost inițial ortodoxă.

Abia în 1926, când Ferdinand era deja pe patul de moarte, s-a convertit oficial la creștinismul ortodox, religia majoritară a României. Potrivit propriilor declarații, ar fi făcut acest pas din convingere și din dragoste pentru popor și țară.

În realitate însă, convertirea a avut, mai ales, motivații politice.

Regina Maria își dorea cu ardoare să păstreze o influență politică majoră și să conducă, de facto, România. Nu sub titlul de „singură regină” — femeile nu puteau moșteni coroana conform Constituției — ci prin intermediul unei Regențe sau ca figură centrală de autoritate, profitând de vidul de putere lăsat de Carol, care renunțase la tron.

Criza dinastică și planul Regenței

În decembrie 1925, principele Carol a fugit în Franța împreună cu Elena Lupescu și a renunțat oficial la drepturile sale la tron. Regele Ferdinand, profund dezamăgit și deja măcinat de cancer, a acceptat renunțarea acestuia.

Moștenitorul tronului a devenit astfel Mihai, nepotul lui Ferdinand și al Mariei, care în 1926 avea doar patru ani. Cum un copil nu putea domni singur, clasa politică a instituit o Regență — un consiliu format din trei persoane care să conducă țara în numele regelui minor până la majorat. Regina Maria a sperat și a luptat din răsputeri să fie șefa acestei Regențe sau măcar membră în ea. Se considera singura persoană capabilă să țină țara unită, având o popularitate uriașă și o personalitate mult mai puternică decât ceilalți membri ai Consiliului: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan.

O miscare strategica

Pentru a fi acceptată ca regentă sau conducătoare spirituală a unei Românii profund atașate de tradiție, Maria trebuia să elimine orice barieră care o separa de popor. Până în 1926, partidele politice — mai ales opoziția și facțiunile naționaliste — ar fi putut folosi argumentul că este „străină” și „anglicană” pentru a-i bloca accesul la conducerea statului. Prin convertirea oficială la ortodoxie, în martie 1926, cu doar un an înainte de moartea lui Ferdinand, Maria:

• și-a asigurat sprijinul total al Bisericii Ortodoxe Române și al patriarhului Miron Cristea, care urma să fie și el regent;

• a eliminat orice argument politic al celor care ar fi considerat-o nepotrivită pentru conducerea unei țări ortodoxe;

• a realizat o mișcare de imagine extrem de eficientă, transformându-se din „prințesa britanică” în „Regina Ortodoxă a tuturor românilor”.

Alianța cu Iuliu Maniu și jocurile politice

Documentele și scrisorile vremii arată că Maria purta discuții intense cu liderii politici. Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Român, cocheta chiar cu ideea de a o pune pe Regina Maria în fruntea statului ca unic regent, considerând că autoritatea ei internațională și internă ar fi oferit stabilitate. Din păcate pentru ea, cel mai puternic om politic al țării, Ion I.C. Brătianu, liderul liberalilor, se temea de personalitatea ei mult prea independentă și dominantă. Brătianu își dorea o Regență slabă, ușor de controlat, motiv pentru care a lăsat-o pe Maria în afara Consiliului de Regență format oficial după moartea lui Ferdinand, în 1927.

Ce spunea chiar ea în jurnal

În memoriile sale, Regina Maria nu ascundea faptul că se considera capabilă și chiar destinată să conducă:

„Sunt singura care are curajul și puterea să înfrunte această furtună. Carol a abandonat corabia, Ferdinand se stinge. Dacă țara are nevoie de mine, voi fi acolo, nu ca o simplă privitoare, ci ca un ghid.”

În concluzie, convertirea din 1926 nu a fost un simplu act de credință, ci și o pregătire strategică pentru preluarea puterii. Regina Maria știa că Ferdinand va muri curând și dorea să fie pregătită din toate punctele de vedere — inclusiv religios — pentru a guverna România în numele micului rege Mihai, izolându-l definitiv pe fiul ei rebel, Carol.

°°°

În imagine: Maria a României la Balcic.

Imaginea surprinde perfect esența pe care Regina a vrut să o dea Balciului: o oază de melancolie, frumusețe brută și izolare. Lumina puternică a mării reflectată pe piatra albă de calcar contrastează puternic cu silueta întunecată a reginei și a câinilor ei, transformând o simplă fotografie de zi cu zi într-un portret artistic de o profundă încărcătură emoțională.

După moartea Regelui Ferdinand în 1927, dar și pe măsură ce s-a retras din viața politică din București (pe fondul neînțelegerilor cu fiul ei, Carol al II-lea), Regina a adoptat la Balcic o garderobă unică. Purta adesea haine fluide, haine de inspirație orientală sau văluri lungi (albe sau negre) prinse cu diademe sau bentițe direct pe frunte. Era modul ei de a se integra în atmosfera mistică și eclectică a Balcului, un loc de refugiu și liniște.