Coroana, Cadichioi (în turcă Kadiköy) – capăt de lume

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Noembrie 2025
Timp de citire: 6 minute

Drumul care străbate câmpii aride, ușor ondulate, arse de soare, nu lasă să se întrevadă sălbăticia și primordialitatea locurilor din față, de la capătul de sud al Dobrogei, la granița cu Bulgaria.

În paranteză fie spus, în general, așezările din Dobrogea, pentru o mai bună identificare de-a lungul istoriei lor, poartă trei denumiri: cea otomană (turcească), transcrierea fonetică a acesteia în românește — folosită după preluarea Dobrogei de către România — și numele nou, românesc, actual, propus de învățătorul C. Brătescu în anii ’20. Uneori, localitatea se mai identifică și prin numele ei antic roman sau printr-o denumire atribuită de coloniștii germani.

Dar iată ce scria căpitanul M. D. Ionescu despre aceste locuri la începutul secolului trecut:

„În vara anului 1890 am rătăcit patru ore cu trăsura, de la Popucci la Keragi. Câteva pietre de cimitir mai însemnau locul fostului sat turcesc Popucci, care acum zece ani nu era locuit nici de cele două familii bulgărești, ca acum. Era o seară răcoroasă după ploaie, în luna august.

În dreapta și în stânga, stâncile ascuțite își arătau din loc în loc colții, pe care stăteau în liniște o sumedenie de vulturi de o mărime neobișnuită. Trec prin Cadichioi și, apucând pe vale înainte, mă afund într-o vâlcea din care cu greu am putut să mă întorc înapoi. Se înoptase bine, iar întunericul făcea tabloul sălbatic de o înfățișare înfiorătoare: ici un colț de stâncă albă ce părea că se prăbușește, mai încolo o mătăhală neagră – un puț părăsit.

Nicio ființă omenească nu se vedea, nimeni care să ne îndrume. Atât eu, cât și vizitiul, un oltean puternic și curajos, am fost cuprinși de fiori, mai ales că, pe acele vremuri, deși nu tocmai depărtate, valea Cheragi era vestită ca adăpost al bandelor de tâlhari. Oriîncotro ne îndreptam – vale, stânci, prăpastie și pustie. Nici un lătrat de câine, nici o licărire de lumină nu ne dădea vreun semn că suntem pe lume.”

° ° °

Drumul spre Coroana

Drumul către capătul de sud al Dobrogei, spre Coroana – un loc neînsemnat și de puțini cunoscut – pare aproape ireal. Proaspăt asfaltat de câteva zile, străbătut doar de câte o căruță dobrogeană modernă, el traversează câmpii parcă nesfârșite, arse de soare, sugerând imensitatea și sălbăticia Dobrogei primordiale.

Candidiana

Demult uitata denumire Candidiana, confirmată prin săpături de profesorul D. M. Teodorescu, arheolog al Universității din Cluj, se regăsește astăzi în satul Coroana, din extremul sud al Dobrogei, la granița cu Bulgaria. Profesorul clujean a descoperit aici, în vechea așezare romană, urmele drumului imperial care străbătea marginea localității. Candidiana era un fort roman situat de-a lungul limesului danubian, unde era cantonat un detașament al Legiunii a XI-a Claudia.

Aflându-ne din nou pe drum, în căutarea unui tătar din Hagieni – cântăreț la mandolina tătărească saz –, curiozitatea ne-a împins și către satul aflat la „capătul lumii românești”, dincolo de care nu mai e... nimic.

Coroana, un mic sat adormit, aflat în pragul dispariției. Locuitorii – astăzi doar câteva zeci de oameni, cei mai mulți înrudiți între ei – au uitat de mult trecutul antic sau chiar neolitic al străvechii așezări. Arheologul Ioan Andrieșescu descoperă pentru prima dată aici, în 1915, ceramică pictată de tip Cucuteni – descoperire confirmată un an mai târziu, în 1916, de arheologii germani Carl Schuchhardt și R. Netzhammer, veniți cu armata de ocupație germană. Părăsit în întregime de locuitorii fostei puteri otomane, satul Cadichioi este reînființat în 1905, cu coloniști din Prahova, primind numele „Coroana de Oțel”.

Legenda Coroanei

Legenda spune că, în urmă cu peste o sută de ani, oamenii din satul dobrogean Cadichioi (în turcă Kadıköy) ar fi descoperit, în hățișurile de la Râpa Neagră, un tun de oțel neatins de vreme. Dregătorii de la Palatul Regal ar fi hotărât să toarne o coroană de oțel din țeava acestuia, pentru ca principele să fie viteaz și de neînfrânt. Din anul turnării coroanei, satul în care fusese găsit tunul ar fi primit numele Coroana de Oțel.

Dar aceasta este doar o legendă. În realitate, Coroana de Oțel, coroana regală a României, a fost turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență, în bătălia de la Plevna, la 30 august 1877. Carol I a ales oțelul – și nu aurul – pentru a simboliza vitejia ostașilor români.

Din presa vremii

Despre reînființarea satului în noua epocă românească de după Războiul de Independență, presa vremii consemna:

„Cinci sate noue românești Pe frontiera dintre România și Bulgaria, între punctele Mangalia și Haranchioi, s-au înființat cinci sate noi de veterani români. Două dintre aceste sate au fost botezate cu numele „Corona de oțel” și „Principele Nicolae”.” (Gazeta Transilvaniei, 23 ianuarie / 5 februarie 1905)

° ° °

Puținii oameni întâlniți la venire, aflați la siestă la mica terasă improvizată a magazinului sătesc, ne-au întâmpinat cordial. Un sfert de oră mai târziu, dispăruseră deja pe la casele lor. Totul devenise tăcut și pustiu, ca într-un decor hitchcockian al unui tărâm îndepărtat.