De la "Dies Solis" la "Dies Domini" sau "Dies Dominica", Duminica românilor

Publicat de Aurel Băjenaru, 29 Iunie 2025
Timp de citire: 8 minute

Originea Românilor - o scurtă sinteză a articolului.
"Duminică", denumirea zilei a 7-a a săptămânii s-a născut numai în mijlocul urmașilor unui popor a carei evoluție a urmat toate etapele legate de cultura imperiului roman, legile și obiceiurile sale, cel mai devreme după anul 321 d-Hr. când ziua de odihnă decretată de împăratul Constantin capătă numele de "Dies Solis" și următoarele doua secole, până în anii 550 d-Hr., când oficial aceasta zi se va numi "Dies Dominica". Presupușii locuitori ai vechii Dacii retrași în munți din anii 270 d.Hr. după cum spun teoriile continuitații nord-dunărene, nu aveau cum să participe astfel la viața cultural-religioasă a imperiului pentru a lua parte la aceste schimbări.

° ° °

Pentru a înțelege etnogeneza românească adevărată, după cat timp a fost ea posibilă, avem mai jos dovada irefutabilă a perioadei acesteia, dovadă care atinge un aspect profund al interacțiunii dintre limbaj, religie și istorie culturală. Aceasta etnogeneză, nu a avut loc decât după secole V - VI, după consacrearea definitivă a "Dies Dominica" ca zi oficială religioasă a săptămânii, ceea ce avea să devină pentru noi românii, ziua de Duminică. Această populație latină care era participantă directă la viața culturală și religioasă a imperiului, nu exista însă decât la sud de Dunăre în secolele respective, asta până la apariția slavilor.

În fosta "Dacie Traiană", o mica parte din România de astăzi, viața romană a imperiului cu toate manifestările ei a încetat să existe la mijlocul secolului al III-lea. Coloniștii legionari, cei putini rămași poate în vechea Dacie, nu au avut cum sa participe la această viață culturală și dezvoltarea ei. Secole de-a rândul "în munți", până la punctul cheie, schimbarea zilei de "Dies Solis" în "Dies Domini", ar fi o istorie inventată, bazată numai pe dorințele protocroniste ale continuității daco-romane.

Transformarea oficială și teologică a "Dies Solis" (Ziua Soarelui) în "Dies Domini" (Ziua Domnului) sau "Dies Dominica" (Ziua Domnească) s-a petrecut treptat și a fost rezultatul unei sinergii între Biserică și Imperiul Roman creștin, începând cu secolul IV.

Dar în primul rand, ce era "Dies Solis"?

Împăratul Constantin care era favorabil creștinismului, dar el insusi era un adept al cultului soarelui, a emis o lege care făcea din duminică („venerabila zi a Soarelui” – dies Solis) zi de odihnă în întreg Imperiul Roman. Nu se știe exact când a fost, dar o completare a acestei legi a fost consemnată în anul 321 d.Hr. :

„În venerabila zi a Soarelui, să se odihnească magistrații și populația urbană...” (Codex Justinianus 3.12.2)

Dies Dominica la creștini devine ziua a 7-a din Biblie înlocuind sâmbăta când se sărbătorea Sabatul iudaic.

Creștinarea acestei zile a duminicii se petrece in timp, spre mijlocul și sfârșitul secolului IV. După Constantin, Biserica a început să introducă teologic și liturgic denumirea de "Dies Domini" / "Dies Dominica".

Sinodul de la Laodiceea (cca 363–364 d.Hr.) in Canonul 29 interzice creștinilor să „iudaizeze” ținând Sabatul (sâmbăta) și îi îndeamnă să respecte ziua Domnului (duminica). Creștinii timpurii, fiind inițial evrei, respectau Sabatul. Însă, treptat, aceștia au început să se adune și în prima zi a săptămânii, duminica, pe care o numeau "Ziua Domnului" (Dies Domini), pentru a comemora Învierea lui Hristos, care a avut loc într-o duminică, o zi dupa Sabat. (cf. Matei 28:1). Aceasta este o răsturnare clară a priorității: Sabatul cade în plan secund, duminica devine normă.

Sf. Ioan Gură de Aur, Ambrozie al Milanului, Augustin, Sf. Ieronim –  cronicarii religiosi folosesc tot mai frecvent expresia "Dies Domini".

Duminica devine ziua centrală pentru Euharistie, rugăciune și întruniri creștine iar liturghia se oficiază regulat duminica. Astfel se interzice munca și se încurajează participarea la viața bisericii.

Consacrarea oficială vine candva in secolele V–VI. Începând cu împărații creștini de după Constantin (Teodosie, Iustinian), legile imperiale interzic munca duminica și o definesc ca zi religioasă. Se folosește deja terminologia "dies dominica" în limbajul oficial al Bisericii și chiar în unele documente civile.

Așadar, în secolele IV–VI, sub presiunea și influența combinată a Bisericii și a statului creștin, duminica a trecut oficial și definitiv de la „zi a Soarelui” la „zi a Domnului”, în plan liturgic, teologic și juridic.

° ° °

În celelalte limbi romanice, forma actuală pentru duminică reflectă de asemenea această origine religioasă:

1. Italiană: Domenica – derivat din dies Dominica, dar fuzionat fonetic. Asemănător cu româna.

2. Spaniolă: Domingo – provine din dies Dominicus. La fel, originea e aceeași, dar forma este mai scurtă.

3. Portugheză: Domingo – ca în spaniolă, din dies Dominicus.

4. Franceză: Dimanche – provine din lat. dies Dominica, dar printr-o evoluție fonetică profundă în franceza veche (via di(es) domin(i)ca > diemenche > dimanche).

5. Catalană: Diumenge – tot din dies Dominicus, dar cu o transformare specifică limbii.

° ° °

Limbile romanice, moștenire directă a latinei creștine, de ce au adoptat „Dies Dominica”? Limbile romanice (româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, catalană) s-au format direct din limba latină vorbită în provinciile romanizate.

Odată cu creștinarea Imperiului Roman (sec. IV–VI), limba latină creștină a înlocuit multe denumiri păgâne cu termeni religioși. Astfel, „Dies Solis” (Ziua Soarelui) a fost înlocuit oficial și liturgic cu „Dies Dominica” – și această formă a intrat în limba vorbită, devenind: Domenica (italiană), Domingo (spaniolă, portugheză), Dimanche (franceză), Duminică (română). Limbile romanice s-au format în mediul în care limba latină creștină era autoritatea culturală și religioasă.

Limbile germanice (engleză, germană), păstreaza vechile tradiții păgâne.Ce s-a întâmplat aici? În regiunile germanice, precum Britania, Germania sau Scandinavia, Imperiul Roman a avut o influență limitată și instabilă.

Chiar dacă Roma a ocupat parțial aceste teritorii, ca și in Dacia de alfel, limba latină NU a devenit limba poporului (cu excepția unor elite). Creștinarea acestor regiuni a venit mai târziu (sec. V–VIII) și a fost adesea realizată prin misionari veniți din regiunile romanice (precum Irlanda, Galia sau Roma).

Popoarele germanice aveau deja un sistem propriu de denumire a zilelor săptămânii, asociate cu zeități:

Sunday (engl.) și Sonntag (germ.) = Ziua Soarelui – echivalentul germanic al dies Solis roman.

Monday = Ziua Lunii (Moon-day / Montag).

Deși Biserica a încercat să impună „Ziua Domnului” (în engleză: Lord’s Day), aceasta nu a înlocuit complet numele zilei în limba comună.

Așadar, în engleză și germană, numele păgân s-a păstrat în limbajul uzual, deși sensul religios (zi de odihnă și închinare) s-a schimbat în acord cu creștinismul.

Privitor la istoria noastră meșteșugită de mulți "bine intenționați", închei aici parafrazând-ul pe Petre Carp: "România are prea mult noroc că să mai aibă nevoie de o istorie falsificată".

Foto: Marie-Lan Nguyen, Banchetul lui Mithras , Louvre.
(Mithras - personificarea Soarelui de Neînvins - Sol Invictus Mithras)