Debarcaderul de la Techirghiol – o necesitate terapeutică uitată

Publicat de Aurel Băjenaru, 14 Februarie 2026
Timp de citire: 4 minute

Astăzi poate părea un detaliu pierdut în istorie, însă debarcaderul de la Techirghiol a reprezentat cândva o verigă esențială în lanțul terapeutic care a făcut celebră stațiunea. Tratamentul cu băi de nămol, consacrat pentru proprietățile sale curative, nu era considerat complet fără o etapă obligatorie: baia de soare și nisip la mare.

În terapeutica modernă a începutului de secol XX, cura balneară nu se concepea fără expunerea controlată la soare și contactul cu nisipul marin. Acestea nu puteau fi realizate decât pe plaja Mării Negre, aflată dincolo de lac.

Fostul sat Techirghiol deținea o parcelare de aproximativ doi kilometri la mare, iar transbordarea pacienților se făcea organizat, cu bărci cu motor sau cu automobilele. Debarcaderul nu era un simplu punct de acostare, ci o infrastructură medicală în sine — o punte între nămolul terapeutic al lacului și efectele heliomarine ale țărmului.

În documentele interbelice, orașul își susținea ferm dreptul asupra acestei fâșii de plajă, argumentând clar necesitatea ei pentru tratamentul balnear: „În terapeutica modernă astăzi nu se mai concepe un tratament chiar şi de băi calde fără a fi complectat cu băi de soare şi nisip, ce nu se pot face decât la plaja de mare. Comuna Techirghiol, în vederea acestui interes, a căutat să-şi asigure legături permanente şi regulate cu plaja, organizând transportul vizitatorilor săi cu automobile şi cu bărcile motor.”

Totuși, la sfârșitul anilor ’30, Techirghiol a pierdut această fâșie de plajă în favoarea noii localități Carmen Sylva (actuala Eforie Sud), care își motiva revendicarea prin necesitatea deschiderii unei cariere pe dunele de nisip.

După război, regimul comunist a schimbat radical destinația simbolică a zonei. Debarcaderul de pe partea opusă a lacului a fost transformat într-un spațiu destinat băilor reci de nămol, rezervate exclusiv elitei de partid. În mijlocul lacului, departe de urechi indiscrete, fostul conducător Nicolae Ceaușescu își petrecea momentele de relaxare, dar și de conspirație. Generalul Mihai Pacepa avea să relateze ulterior episoade tulburătoare petrecute în acest cadru aparent idilic, inclusiv ordinul privind eliminarea lui Noël Bernard, directorul secției române a postului Europa Liberă.

"El a bătut încet apa cu mîinile, pînă cînd umărul lui l-a atins pe al meu, şi mi-a murmurat în ureche: N-Noël t-trebuie omorît! Noël Bernard era directorul programului în limba română al postului de radio Europa Liberă, căruia Ceauşescu îi voia de mult capul. Ceauşescu s-a apropiat şi mai mult de mine. Dă-i-l pe „Radu, mi-a şoptit, referindu-se la pulberea de izotop de taliu primită de la KGB, care, potrivit descrierii trimise de Moscova, odată ingerată, provoca o formă letală de cancer galopant. Ai înţeles?"

Lacul, cândva simbol al vindecării, devenea astfel martor tăcut al deciziilor politice dure ale regimului.

În anii ’70, traficul bărcilor cu motor pe lac a fost interzis, fiind considerat dăunător micii faune responsabile de formarea nămolului terapeutic. Măsura avea o justificare ecologică, însă simbolic marca și sfârșitul unei epoci în care debarcaderul fusese un element vital al stațiunii.

Astăzi, puțini își mai amintesc că legătura dintre lac și mare era considerată o necesitate medicală. Debarcaderul de la Techirghiol nu a fost doar o construcție utilitară, ci o expresie a unei concepții terapeutice integrate — în care nămolul, soarele și nisipul formau un tot unitar.

Povestea sa reflectă transformările dramatice ale secolului XX: de la optimismul balnear interbelic, la izolarea politică a comunismului și până la redescoperirea timidă a patrimoniului local de astăzi.

În imagine debarcaderul la 1930.