Deochiul în Dobrogea și Nazar boncuğu

Publicat de Aurel Băjenaru, 7 Februarie 2026
Timp de citire: 13 minute

Prefațând articolul, nu pot să nu observ că, așternând rândurile de mai jos pe „hârtie”, mă surprind pe mine însumi prins într-un nou basm modern, dobrogean, plăsmuit aici în tonalitatea poveștilor îndrăgite ale copilăriei — o îmbinare între "Poveștile Nemuritoare" și "O mie și una de nopți", filtrată prin spiritul și imaginarul meleagurilor natale.

°°°

„Ptiu, să nu te deochi!”

O spunem aproape fără să ne gândim, din reflex, indiferent dacă suntem români, turci sau tătari. Este una dintre acele formule vechi, moștenite dintr-un timp în care cuvântul avea putere, iar privirea putea aduce atât binele, cât și răul. O simplă laudă, rostită fără precauție, era suficientă pentru a tulbura echilibrul nevăzut al lucrurilor. De aceea, expresia este adesea dublată de un gest ritualic — scuipatul simbolic de trei ori în sân — menit să risipească energiile negative și să apere de boală ori ghinion.

Poate surprinzător pentru mulți, aceeași teamă de privirea invidioasă și același reflex apotropaic se regăsesc și la turci și la tătari. Dincolo de diferențele de limbă și religie, substratul cultural comun al Dobrogei a păstrat vie credința în deochi, ca forță invizibilă, dar reală. Despre această moștenire comună, însă, merită vorbit mai pe larg.

În lumea creștină balcanică, apărarea împotriva deochiului a luat forme variate: o ață roșie legată la mână, rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” sau, în situații mai grave, intervenția „vrăjitoarei satului”, depozitara unui savoir ancestral. În oglindă, musulmanii practică și ei scuipatul ritualic întreit, dar au adăugat un simbol devenit emblematic: ochiul protector.

Nazar boncuğu, celebrul talisman turcesc din sticlă albastră, în formă de ochi, nu este un simplu obiect decorativ. El concentrează credința că răul poate fi reflectat, absorbit sau anihilat printr-un simbol mai puternic decât privirea care îl generează. Agățat la intrarea în casă, prins de hainele copiilor sau purtat ca bijuterie, devine un scut discret împotriva energiilor nefaste.

Revenind la români, multe dintre aceste credințe par să-și aibă rădăcinile în practici arhaice, cu tentă „șamanică”, pierdute treptat în negura Evului Mediu. În acele vremuri, vrăjitoarele și descântătoarele aveau un rol esențial în viața comunității, fiind chemate să repare dezechilibrele nevăzute ale existenței cotidiene. Iată ce s-a consemnat, de-a lungul timpului, în privința deochiului:

°°°

"Românul, în multe cazuri, crede în farmecul cel tainic al ochilor de om. De ochi se teme dânsul ca pasărea de șarpe, ca oaia de lup. „Unul e rău de ochi și mi-a deochiat vițelul acesta prea frumos, uitându-se la dânsul cu foc și mare sete!”, exclamă românul mereu și necăjit, când știe apriat că-i rău iar între vite.

Aduce, ce e drept, doctor, dar doctor de boli sufletești: pe baba părăsită, „Firuca” botezată, din capătul de sat, cu casa-i mucegăită lângă un pârâu zvârlită. Aduce pe această babă de 90 de ani să-i stingă în ulcică cărbuni roșii doisprezece, căci spunese-ntre babe că doisprezece ochi ar fi răi tare în lume, de ei să te ferești ca dracul de tămâie.

Și ea, baba Firuca din capătul satului, cu casa-i mucegăită, lângă un pârâu zvârlită, cu malul spoit, cu o năframă-n cap ce o poartă de un veac, vine în grabă mare și, intrând în casă, îndată poruncește ca pe vatră să se facă un foc din lemn uscat. Și în urmă ea aduce apă neîncepută, spre farmece făcută, și, îngenunchind la vatră, începe a trage cărbuni roșii aprinși, pe care îi aruncă, din gură tot căscând, în magica ulcică.

Și tot zicând din gură, în oală tot vrăjind, ea stinge de perire pe omul cu ochi negri, pe omul cu ochi meri, pe omul cu ochi vineți, pe omul cu ochi de cioară, pe cel cu ochi căprui și așa tot mai departe, cum ea va fi știind înalta meserie sau artă din vechime. Și e semn că vita e deochiată, dacă nu, nu.

În urmă, care cărbune țiuiește în apă mai tare arată care ochi știu deochia. Dacă baba cască când descântă, atunci e semn. Și dacă află că deochiatul provine de la omul cu ochi vineți, atunci atât baba Firuca, cât și toți cei din casă strigă într-un glas: „Să-i fie de baba dă din cap, să fie de capul lui!”

Iar baba dă din apa descântată să bea vițelul fermecat de trei ori, ca să-i ajungă la inimă, apoi toarnă pe spinare, iar restul îl aruncă pe un câine, ca adică farmecul să se lege de câine și nu de vițel, care este curat. Vițelul se scutură odată și, căpătând voie, începe să mănânce. Oamenii exclamă: „Așa e, că vițelul ne-a fost deochiat!” Iar baba Firuca zice: „Nu-i rabdă Dumnezeu pe oamenii care poartă în frunte ochii răi; și nu le-ar răbda țărâna pe mamele ce-ntorc la țâță copii ce-i în țarc.” Această credință o aflăm noi pretutindeni la români.

Dar nu numai românul crede în deochi. O, nu! Crede italianul, francezul și germanul. Greșesc deci foarte aceia care zic și scriu în lume că națiunea română e un popor înapoiat în cultură și prea superstițios."

°°°

În epistola sa următoare, Temungin Ismail ne dezvăluie atitudinea tătarilor — și, în sens mai larg, a musulmanilor din Dobrogea — față de deochi, oferind o perspectivă intimă asupra felului în care această credință arhaică continuă să modeleze gesturi, reflexe și mentalități până în prezent.

°°°

Túkúrmek si úpúrmek
Gesturi de protectie

Îmi port și astăzi în memorie, cu o claritate duioasă, anii de aur ai copilăriei în care bunicii mei mă introduceau, pas cu pas, în ritualurile de protecție ale tătarilor dobrogeni.

Unul dintre cele mai vii în memorie rămâne mimarea scuipatului – un gest ritualic, aproape reflex, întotdeauna însoțit de vibrația cuvântului „Maşallah!”.

În lumea bunicilor, frumosul purta cu sine o fragilitate aparte. Când cineva îmi spunea că sunt cuminte sau chipes, un pericol invizibil începea să plutească în aer: nazar-ul (deochiul). Complimentul, oricât de sincer, putea atrage privirea invidioasă a sorții. Atunci, cel care rostea lauda "scuipa" ușor în aer de trei ori(túkúrmek), murmurând ca un descântec:

„Maşallah, Nazar tiymesîn!”
(Slavă Domnului, să nu fie de deochi!)

În acel moment, simțeam cum lumea se echilibra din nou. Gestul nu era rezervat doar admirației; era folosit și în fața evenimentelor șocante sau neplăcute, ca un scut menit să împiedice energiile negative să se „lipească” de privitor.

Cu timpul, am observat că gestul s-a rafinat: scuipatul fizic a fost înlocuit de o suflare ușoară(úpúrmek), de trei ori peste umăr sau spre piept. Era un ritual de sigilare a frumosului, o metodă subtilă de a „închide binecuvântarea” în interior, departe de orice rău.

Când copilul plângea fără motiv:
„Maşallah, maşallah,
Nazar kózden șıksın,
Balanın ústúnde kalmasın.”
(Dumnezeu a voit,
Deochiul să iasă din ochi, Să nu rămână pe copil.),
și se sufla usor de trei ori(úpúrmek).

Această moștenire nu aparține doar tătarilor. Se regăsesc ecouri ale ei la turci, azeri, albanezi sau aromâni, fiecare având propria formulă magică. Gestul are o delicatețe aparte: este recunoașterea faptului că frumosul nu trebuie lăsat niciodată neprotejat.

Bunicii îmi spuneau adesea, cu un zâmbet plin de complicitate:

„Tukur, nazar sení tutmasîn!” (Scuipă, ca să nu te prindă privirea rea!)

Privind înapoi, realizez că acest obicei, departe de a fi unul grosolan, purta în sine întreaga grijă și înțelepciunea generațiilor care m-au crescut. Deși integrat în viața cotidiană modernă, el își trage seva din rădăcinile adânci ale șamanismului turcic, unde gestul și cuvântul aveau puterea de a modela realitatea și de a alunga spiritele potrivnice.

Fiecare „Maşallah!” aruncat în aer era un legământ între frumusețe și tradiție. Astfel, prin acest mic act de credință, „vraja” protecției devenea, pentru noi, realitate. "Her gúzelge maşallah kerek." Orice lucru frumos are nevoie de „mașallah”.

Pe linga cererea de protectie prin acest mic ritual exista ca o completare fireasca si protectia prin obiect si culoare: nazar boncuğu,ochiul care vegheaza sau "ochiul norocos".

Această amuletă(de dimensiuni variate) din sticlă albastră, cu cercuri concentrice ce imită un ochi uman, nu era doar un element de decor, ci o barieră energetică. Se foloseste impotriva invidiei, a privirilor rele ,a vorbelor nelalocul lor ,pline de rautate.

Se agata la usa casei,se pune pe perete,la copii, agatat de scutece sau haine,la masina ca amuleta, etc.

Tatarii au preluat acest simbol de la turci. Ochiul norocos este foarte raspandit in tarile balcanice.

Nazar boncuğu este element de inspiratie si in industria textila ,in design-ul bijuteriilor, chiar in mediul on line,etc.

El este si un obiect estetic, pe linga simbolismul traditional.Astfel combinatia de albastru ,alb si bleu atinge un echilibru perfect al bunului gust si relaxarii vizuale, nemaivorbind de forța gestului de protectie!

Albastrul închis (cobalt, indigo) – considerat cea mai puternică culoare împotriva energiilor negative.
Albastrul deschis (cerului) – simbol al purității.
Alb – lumină, nevinovăție.
Negru (punctul central) – „ochiul” care privește și absoarbe energia rea.

„Allah sízní nazardan saklasîn!”
Allah sa va fereasca de deochi!

°°°

Ochiul norocos!

Eram în clasa a patra când, cu o zi înainte, ni s-a anunțat un extemporal la aritmetică. Pentru mine, vestea a căzut ca o mică sentință. Aritmetica nu fusese niciodată printre materiile mele favorite, iar emoția, îngrijorarea și stresul s-au instalat imediat.

Învățasem. Repetasem. Știam lecția. Și totuși, simțeam că nu este suficient. În familia noastră fusesem crescut cu ideea că, pe lângă strădania proprie, trebuie să lași mereu loc și ajutorului divin. Așa că, firesc, nu m-am bazat doar pe mine.

La gât purtam un amail, mic și discret, dar protector. Îl aveam de mult timp și, în momentele grele, îmi dădea o anumită liniște. De data aceasta, însă, nu-mi părea îndeajuns.

M-am gândit chiar să iau Coranul cu mine în ghiozdan. L-am încercat, l-am așezat, l-am mutat de câteva ori. Era prea mare. Fermoarul nu se mai închidea. Am renunțat cu regret, ca și cum aș fi lăsat în urmă o plasă de siguranță.

Căutând alte soluții, privirea mi s-a oprit asupra ochiului albastru, nazar boncuğu, agățat deasupra ușii. Îl știam acolo de ani de zile, prezent fără să-l observ cu adevărat. În seara aceea, însă, mi s-a părut că mă privește altfel.

Am urcat pe un scaun, l-am desprins cu grijă și l-am pus în ghiozdan, lângă caiete și manuale. Gestul mi s-a părut atunci perfect justificat: nu făceam decât să-mi mai dau o șansă. Seara, mama a observat lipsa lui.
— Niat, știi pe unde ar fi?
— Nu!raspunse el nepăsător.

În realitate, aveam inima cât un purice. Tăceam chitic, convins că, dacă adevărul ar ieși la iveală, amuleta mi-ar fi confiscată și, odată cu ea, și speranța. Am auzit-o murmurând mai târziu, aproape pentru sine:
— Oare atât de puternic să fie, încât să dispară?

Dimineața următoare, înainte să ies din casă, am sărutat Coranul de trei ori, așa cum văzusem făcându-se de atâtea ori în familie. Era un ritual simplu, dar încărcat de sens. M-am simțit, pentru o clipă, protejat.

Am plecat la școală cu un optimism timid. La extemporal, lucrurile au mers neașteptat de bine. Numerele parcă se așezau singure. Nu m-am blocat. Nu m-am pierdut. Când am primit nota, am văzut zecele rotund și curat, ca un semn de aprobare.

M-am felicitat în gând pentru toate „măsurile de precauție” luate. Ajuns acasă, am scos ochiul din ghiozdan și l-am pus la loc, pe perete, exact unde fusese. Seara, mama l-a observat din nou. S-a uitat lung la el, puțin nedumerită, dar n-a spus nimic. Poate că nu voia să tulbure echilibrul fragil al lucrurilor nevăzute.

Nici până astăzi nu i-am spus adevărul despre dispariția și reapariția lui. Am păstrat secretul ca pe o mică vină inocentă a copilăriei mele.

Privind înapoi, înțeleg că nu amuleta mi-a adus nota, ci munca și dorința de a reuși. Dar mai știu și că, pentru copilul de atunci, credința, frica și speranța se împleteau firesc. Iar în lumea aceea, un ochi albastru, ascuns într-un ghiozdan, putea face toată diferența.