Deslavizarea poporului român

Publicat de Aurel Băjenaru, 6 Iunie 2025
Timp de citire: 21 minute

Paradoxul limbii române în contextul influențelor slavone

Paradoxul lumii românești în raport cu propria limbă constă în respingerea influențelor slavone, deși este un adevăr de netăgăduit că un procent semnificativ din vocabularul limbii române este de origine slavă.

Această respingere a limbii slavone face parte, de fapt, dintr-o strategie de procrastinare identitară și autoamăgire. Se susține adesea că limba slavonă nu a fost folosită de poporul român, ci doar ca „limbă de cancelarie” – o afirmație care contrazice evidențele istorice.

Cu această minciună începe istoria medievală a românilor care, în mod constant, evită asumarea propriilor origini.

Nu am pretenția că am pătruns toate misterele „renașterii” poporului român în epoca medievală târzie, dar primele indicii clare le găsim în „Istoria Țării Rumânești de când au descălecat pravoslavnicii creștini”, cunoscută și sub numele de Leptopisețul Cantacuzinesc.

Radu Negru – „sârb neaoș” în slujba unei națiuni românești?

Un fragment din această lucrare ni-l prezintă pe Radu Negru drept un sârb neaoș (vlah/latin slavizat?), care, la încoronarea sa, se adresează noii sale națiuni „românești” în limba sârbă.

Dacă veți încerca să traduceți ceea ce este consemnat că a spus Radu Negru, veți descoperi cu uimire că limba utilizată este sârbească în proporție de 100%!

Așa cum menționam și într-un articol anterior, Vlahii care au populat Țara Românească au venit din mijlocul sârbilor – din Bosnia, Herțegovina, Voivodina – aduși de căpeteniile lor în căutare de „spațiu vital”. Este foarte probabil ca acești vlahi să fi găsit aici alți vlahi și slavi, „emigranți” anterior din Balcani, fie aduși de bulgari, fie alungați de Bizanț.

Despre Basarabi și asocierea cu Radu Negru

Teoriile conform cărora Basarabii ar fi fost cumani (sau cumani românizați) ori de altă origine sunt susținute de relatările vremii, care îi asociază cu Radu Negru:

„Atunce și Băsărăbeștii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt s-au sculat cu toții de au venit la Radul vodă, închinându-se să fie supt porunca lui și numai el să fie preste toți.”

Această mărturie sugerează că Băsărăbeștii – fie cumani, slavi sau vlahi – s-au supus unei autorități de sorginte slavă, consolidând astfel o alianță etnică și politică în spațiul extracarpatic.

Istoria Țării Rumânești de când au descălecat pravoslavnicii creștini - Leptopisețul Cantacuzinesc

Insă dintâi izvodindu-se de rumânii carii s-au despărțit de la romani și au pribegit spre miiazănoapte, fiind lor căpetenie mare Traian și cu fiul său Siverie. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alții în Țara Ungurească, pre apa Oltului, și pre apa Morășului, și pre apa Tisei ajungând și până la Maramurăș.

Iar cei ce au descălecat la Turnul Severinului s-au tins pre supt poalele muntelui până în apa Oltului; alții s-au pogorât pre Dunăre în jos. Și așa umplându-se tot locul de ei, au venit până în marginea Necopoei.

Atunce s-au ales dintr-înșii boiarii carii au fost de neam mare. Și puseră banoveți un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap (adecă mari bani) și-i așăzară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Și așa fiind, multă vréme au trecut tot ei oblăduind acea parte de loc.

Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime de noroade: rumâni, papistași, sași, de tot féliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao.

Întâi au făcut orașul ce-i zic Câmpul Lung. Acolo au făcut și o bisérică mare și frumoasă și înaltă. De acolo au dăscălecat la Argeș, și iar au făcut oraș mare și ș-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piiatră, și case domnești și o bisérică mare și frumoasă.

Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, unii s-au dat pre supt podgorie, ajungând până în apa Siretului și până la Brăilă; iar alții s-au tins în jos, preste tot locul, de au făcut orașă și sate până în marginea Dunării și până în Olt.

Atunce și Băsărăbeștii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt s-au sculat cu toții de au venit la Radul vodă, închinându-se să fie supt porunca lui și numai el să fie preste toți. De atunce s-au numit de-i zic Țara Rumânească, iar titulușul domnului s-au făcut precum arată mai jos:

"V Hrista boga blagoveanomu blagocestivomu i Hristo liubivomu samoderjavnomu, Io Radul Negru voevod bojiiu milosti gospodariu vseia zemli Ungrovlahiskiia za planinski i ot Almaș i Fagăraș herțegu".

Acestea să tâlcuiesc pre limba rumânească: "Întru Hristos Dumnezeul cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos și singur biruitor, Io Radul-voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Rumânească dentru Ungurie dăscălecat și de la Almaș și Făgăraș herțeg". Acesta iaste titulușul domnilor de atunce, începându-se pân-acum, precum adevărat să vede că iaste scris la toate hrisoavele țării.

Și într-acestași chip tocmitu-ș-au Radul-vodă țara cu bună pace, că încă nu era de turci împresurată. Și au domnit până la moarte, îngropându-l la bisérica lui din Argeș. Și au domnit ani 24.

De aice să începe povéstea altor domni, carii au venit pre urma Negrului-vodă, precum arată mai jos.

[...]

Declarația lui Radu Negru din Letopisețul Cantacuzinesc, scrisă în slavonă bisericească, poate fi tradusă astfel în română modernă:

„În Hristos Dumnezeu binecredinciosului, dreptcredinciosului și iubitorului de Hristos autocrat, eu, Radu Negru voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al întregului pământ al Țării Românești de peste munți și de la Almaș și Făgăraș, cneaz.”

Explicații:

„V Hrista boga blagoveanomu blagocestivomu i Hristo liubivomu samoderjavnomu” – formule de adresare onorifică frecvente în documentele slavone, tipice conducătorilor ortodocși, însemnând: „În Hristos Dumnezeu binecredinciosului, dreptcredinciosului și iubitorului de Hristos autocrat.”
„Io Radul Negru voevod” – „Eu, Radu Negru voievod”; „Io” era o formulă de autoritate („eu domnul”), folosită de domnitori.
„bojiiu milosti gospodariu vseia zemli Ungrovlahiskiia” – „cu mila lui Dumnezeu domn al întregului pământ al Țării Românești”.
„za planinski i ot Almaș i Făgăraș herțegu” – „de peste munți și de la Almaș și Făgăraș, cneaz/herțeg”.

Problema traducerii termenului „Ungrovlahia” Faptul că istoriografia românească alege să traducă termenul slavon „Ungrovlahiskiia” (sau „Ungrovlahia”) drept „Țara Românească” este profund dezamăgitor, întrucât falsul este evident pentru orice privitor atent.

Această echivalare nu doar că denaturează sensul istoric și geopolitic al denumirii originale, ci servește unei narațiuni identitare construite retrospectiv, în care realitățile medievale sunt reinterpretate în cheie naționalistă. Termenul „Ungrovlahia” desemna în mod clar o regiune vlahă aflată sub influență ungară, nu un stat autonom cu o identitate românească bine conturată, așa cum sugerează traducerea forțată prin „Țara Românească”.

° ° °

Slavona – limbă vie și limbă de cultură în epoca medievală târzie

Că limba slavonă era utilizată în viața de zi cu zi în epoca medievală târzie – nu doar în cancelarie sau în biserică – este un fapt ignorat adesea în istoriografia românească. Mai mult decât atât, o confirmare excepțională a echivalenței dintre „slavonă” și „limba sârbească” (în sensul utilizării ca termeni sinonimi în epocă) ne este oferită de Anton Lupu-Antonescu, în lucrarea sa Veaculŭ XVI: limba şi literatura românilorŭ (1890).

El relatează despre Diaconul Coresi, că i se dusese faima de „sârguitor întru cele cărturărești” și de „meșter învățat” în „a scoate carte de în carte sârbească pe limba românească”.

Această formulare este esențială: autorul menționează expres că sursa traducerilor era „cartea sârbească”, adică, în înțelegerea vremii, slavona bisericească – un indiciu clar al suprapunerii dintre cele două denumiri.

În lucrarea sa, Anton Lupu-Antonescu oferă informații despre primele traduceri și tipărituri din limba slavonă în limba română, cunoscute până la data publicării (1890). Din relatările sale reiese clar că limba slavonă nu era rezervată exclusiv uzului liturgic, ci era și limba însemnărilor oficiale și a comunicării scrise din administrație, cancelarii și cultură.

Astfel, se confirmă încă o dată rolul fundamental pe care limba slavonă – adesea identificată cu „sârbeasca” – l-a jucat în formarea limbii scrise românești și în viața intelectuală a epocii.

Originea greacă a lui Coresi și rolul elitelor în procesul de deslavonizare

În continuarea relatării, se menționează originea greacă a Diaconului Coresi, a carui familie s-a stabilit în Țara Românească. Această informație, deși adesea trecută cu vederea, este esențială pentru înțelegerea rolului jucat de elita intelectuală de origine greacă în procesul de deslavonizare a culturii și societății românești.

Coresi nu a fost un caz izolat. El a făcut parte dintr-un curent mai larg, în care cărturari greci – adesea formați în centrele ortodoxiei răsăritene – au contribuit activ la trecerea de la slavonă la limba română în actul cultural, în special prin traduceri, tipărituri și adaptări ale textelor religioase și administrative. Astfel, grecii au avut un rol important în eradicarea ereziei bogomile din rândul ortodocșilor bulgari și vlahi, erezie ce a provocat îngrijorare în întreaga Europă occidentală medievală.

Acest proces nu s-a desfășurat în izolare. El a fost susținut și accelerat de pătura nobiliară românească, care, de-a lungul secolelor, a trecut printr-un proces treptat de românizare, amestecându-se cu populația vlahă autohtonă. Această fuziune socială și lingvistică a creat condițiile favorabile pentru afirmarea limbii române ca limbă de cult, de administrație și, în cele din urmă, de cultură scrisă.

Așadar, deslavonizarea nu a fost un fenomen spontan, ci rezultatul unor transformări profunde, în care inițiativa unor cărturari de origine greacă, precum Coresi, a întâlnit voința unei elite locale aflate în căutarea propriei identități lingvistice și culturale.

° ° °

Primele traduceri in românește (fragment)

Biblia de la Orestia 1581. de mai mulți autori. Aŭ rămasă cărțile I și II din Pentateuc.

Codicele mânăstirei Secul, aflat de d. A. Densușanu în Biblioteca Seminarului Socola, de la Iaşi coprinde învăţăturile lui Ion Scărarul, traduse din slavoneşte pe la finele sec. XV sau începutulů celui de alů XVI. Nici unň studiu asupra lui (6).

Sbornicul publicată şi studiatů sub numele de Codex Sturdzanus de către d. Ilasdeň în Cuvente den Betrâni, vol. II. Sbornicul acesta este o adunare de legende religióse bogomilice, precum și fragmente liturgice, adunare datorită sârguinței preotului Gregorie din Mahaci. In studiulů sěů, d. Hasdeŭ constată că unele sunt mai vechi de cât anulu 1583 şi anume: Apocalipsulů apostolului Pavel, Călătoria Maicei Domnului la Iad, Cugetări în ora morţii şi Rugăciune de scoaterea dracului; iar altele, dintre 1583 şi 1619 și anume: Legenda Duminiceĭ, Incercări de traducere din Slavoneşte, Legenda Sfintei Vineri, Fragmentů dintr'o conjurația, Legenda lui Avram, fragmentů liturgiců, O predică.

"Insemnările", începu numai de prin anul 1571. Sint toate acte publice şi sunt toate manuscripte. Saù publicată dintr'insele optů zapise, o notiță de pe o carte, o notiță a lui Petru Vodă Schiopulů (1583); o întărire pe unů actů slavonů de Mihai Vitézul (1596) și o scrisore autocrafă a eroului (1598). Originalele lorů se allă în Archiva Statului, Museul de Antichități din Bucuresci şi Biblioteca Academiei.

Din petrecerea repede a cărților, vedemú cá bóte au conținutu religiosů, că cea mai mare parte au remasu manuscripte în vremea lorů; că prima lipăritură se face in 1560 61 şi că tote cele-l-alte tipărituri se datoresců activității diaconului Coresi. Trei nume resaru din depărtarea acestui veaců: Radu Grămăticul despre care să ştie că a fostă de loců din Teleorman, omú de casă a lui Pătraşcu Vodă şi apoi secretarů alu lui Petru Cercelů; (8) preotulà Gregorie din Mahaciu, despre care şi despre ale carui scrieri voiu vorbi mai departe; şi diaconulu Coresi.

Cine a fostů acestů diaconů Coresi, care nu s'a mulțămită numai a traduce şi a lăsá viitorimii descoperirea manuscriselorŭ sale?

Din nota pe care o pune Coresi la finele Tetravanghelului iese că traducětorulů era de felů din Targovişte ..... scrisamů eŭ diaconů Coresi ot Tragoviste....>> Din registrele Braşovului se vede cà ela 11 lunin 1573 a venit unů popă de la Alexandru Vodă, pentru tipopograflà şi a fosti finuti patru dile pe spesele cetățil.»

La 12 Decembre ale aceluias anu veni «diaconu Vladiculul, care elù insusi era tipografu, pentru tina presão. Se pré póte ca atát spopa de la Alexandru Vodă câtă şi «diaconulu Vlădicului» să fie una și aceiasi persóna. Causa veniri era cumperarea unel tipografii pe care Domnulů vroia s'o introducă în Țara Românéscă; şi cum este sicur că la curtea Domnului era secetă de ómenĭ cunoscětori în ale tipografiei, una şi acelaşi persónă trebue sa fi dobindità increderea Voevodului şi a «Vlădicului» atâtă prin cunoscințele sale technice, cât şi printro superioritate de cultura față cu mulţimea cea-l'altă de obraze bisericeşti, or ómeni de afaceri. Acum, dacă ne dăm séma că preocuparea lui Alexandru Vodă de a avé o tipografiă în țară, este din anulů 1573 şi că data acesta se coprinde în vremea dintre 1560-1582, epocă în care Coresi şi-a tipăritu traducerile sale; că din acestă epocă istoria nu ne dă nici un alto personagiù din farà care să se li ocupati cu traduceri şi tipariri, suntema dug a preface bănuiala d-lul Baritiu, in sicuranta, cã adică şi apopa de la Coresi Diaconul, ce era mesterů învățată într acest lucru.

Coresi era mâna dréptă a Domnului şi a Mitropolitului, pe care știuse să-i convingă şi să-i intereseze de necesitatea introducerii tipografiei în Ţară şi de tipărirea cărților bisericeşti, în limba românéscă. Trebuința acestorů tipărituri trebuie să fi fostů fórte grabnică, de óre-ce la un momentů Coresi a simțită că activitatea lui nu-i de ajunsă de şi a luată colaboratori la traducerea cărții «ce se chiama Evanghelie cu învățatura» pe preoții dela biserica Scheilor de lângă Braşov, anume Popa-Iane şi Popa-Mihai.

Familia lui Coresi pare a fi avutů rădăcini mai de mult în Muntenia. Diaconulů n'a fostů un esemplarů singuraticů, rădicatŭ la cinste printr'o intêmplare neaşteptată, printr'un caprițiŭ al Domnului or al Mitropolitului; loculň ce ține în favórea stăpânitoriloră şi în viața culturistică a Țării de atunci, erá câștigată prin ani îndelungați de stăruință a familiei sale în Muntenia; prin cultivarea literilor şi ştiinţelorů de către ascendenţii sei, direcți sau lăturaşi; prin iubirea diaconului pentru poporulů căruia li servia în biserică şi prin stăruința lui întru luminarea mediulů în care îşi ducea trecătorea'i viață.

Probabil că familia Coresi era de origină grecească din Chios, că se stabilise încă din veaculů XV în Țară; că, pentru feluritele iei servicii, dobindise in deosebite timpuri resplăți din partea Domnilorů. Printre membrii iei, numera unů mediců Ion, unů eruditů «virdoctus» Georgie.

Diaconulů chiarů n'a fostů lipsită de urmaşi vrednici de numele familiei. Fiulu seŭ Şerban Coresi s'a ocupată cu tipărirea unei Leturghii slavone, la Braşov, in 1588 .

Faptulů că tipăriturile coresiane s'au săvîrşită în Braşov, a 'ndreptățită pe Cipariu şi pe ceilalți scriitori asupra veacului XVI, afară de d. V. A. Urechia, să pună că diaconulu Coresi a trăită în Transilvania. In potrivă se rădică: mărturisirea județului Hrăjilă Lucaci, în precuvintarea Evangheliei cu învățătură, unde dice lămuritů că s'a dată lui Coresi să o traducă «cu voia mitropolitului marelui Serafim» din Târgovişte; afirmarea chiar a diaconului în însemnarea din Tetravanghelulu din 1560 «scrisamu eu diaconů Coresi ot Trǎgovişte şi demonstrația mé de mai susu cum că diaconulu Coresi a fostů omulů prețuită şi de încredere al Domnului Alexandru Vodă şi alů «Vlădicului» care nu era altulů de câtă totu acelu Serafim.

Diaconulů Coresi dar, a trăită în Muntenia şi, din causa lipsei de tipografiă în Tară, a tipărită în Braşovů, unde i-se dusese numele de sarguitorů întru cele cărturareşti şi de «mesteru învěțatu» in a scóte carte «de in carte sârbéscă pe limba romanéscă.>>

Diaconulu Coresi trebuie să fi făcută parte dintre acei grămătici, aciolalți pe lângă Domni pentru cunoștința lorů de carte, secretari intimĭ dela a căror pricepere şi bună credință a putută atârná, de buna sémă şi desfăşurarea unoră de căpetenie fapte ale istoriei nostre politice și culturale. Aceşti gramatici, după-ce veacuri indelungate vorů fi fostů recrutați printre slavonĭ, saŭ dintre Românii cu învățătură slavonň, au începută a fi aleşi dintre Greci cari inundeseră Țara pe la finele secolului al XV şi începutulů celui de alü XVI, mai cu sémă sub Domniele religióse ale lui Radu celu Mare şi Neagoe Basarab. Găsindů uă Țară unde se puteau pricopsi, fiindů şi mai ascuțiți la minte şi mai cu învěțătură de carte, fiindú mai bine priviți la Pórtă și chiară cunoscêndů mai amănunțitu tertipurile dela Curtea Sultanilorů, Greci aceştia aŭ isbutitů cu timpulu a suplantá și apoi a înlăturá elementulů slavonů dela afacerile Țării; Coresi aŭ fostů dintre aceştia.

Observămů că pe unul din Coresi lu găsimů grămăticů domnescit pe timpulň lui Moisi-Vodă, 1529; şi, pe timpulů lui Radu-Voevodů 1539; iaru diaconulů Coresi isbuteşte a li omulu de încredere alů voevodilorů Alexandru şi Mihnea și a fi sufletulů mişcării literare bisericești de la 1560 1581.

Anton Lupu-Antonescu

Veaculŭ XVI : limba şi literatura românilorŭ : studiu, 1890 (fragment)

° ° °

Ce să mai zic ?!

° ° °

Later edit

... stau și reflectez la cât de puțin diferențiat înțeleg unii cititori cele scrise de mine.

Când spun „deslavonizarea poporului român”, nu afirm că acest popor ar fi fost slav, ci că, era în pericol de slavizare completă, a fost silit să vorbească cu „dregătorii” într-o limbă paralelă — slavona —, să se roage în biserică în slavonește, să citească doar în slavonă (dacă știau ceva carte), și așa mai departe. Poporul român nu avea o scriere proprie, deci nici școli, nici posibilitatea de a conștientiza că fusese împins și forțat într-o cultură străină: cea slavonă.

Grecii care au tradus și tipărit primele cărți în limba română — chiar dacă au folosit litere chirilice — au salvat acest popor de la slavizarea totală. Printre aceștia se numără și Diaconul Coresi, despre care am scris zilele trecute. Faptul că traducerile se făceau în română, dar cu litere chirilice, arată că aceste caractere erau cunoscute de mulți, însă aceștia nu citeau altceva decât în slavonă. Deci slavona era, într-adevăr, răspândită în viața de zi cu zi.

Așadar, contribuția acestor traducători la răspândirea limbii și, implicit, a culturii române am numit-o, în articolul precedent, „deslavonizarea poporului român”.

Căci noi suntem ultimii urmași direcți ai romanilor latini din fostul Imperiu, chiar si cu slavii asimilati — „bulgarii cu ceafă groasă” — , sunt aspecte de asimilare etnică pe care le regăsim, de altfel, la toate popoarele.