Din Cadrilater - Note de drum

Publicat de Aurel Băjenaru, 19 Mai 2019
Timp de citire: 10 minute

Karaomer, 29 Iunie.(Continuare).

Balcik, 30 Iulie. 

Azi am trecut graniţa. Plecaţi din Karaomer (Negru Voda n.r.) în zorii zilei am ajuns la răsă­ritul soarelui la hotar. Arătăm soldaţilor vechea graniţă şi intrăm în urale pe pă­mântul bulgăresc, care de acum va fi al nostru. Fără să fiu prea mişcat, simt totuş o tremurare lăuntrică şi inima imi svâcneşte cu putere, ca la vestea unei mari bucurii. Trecem pe lângă un pichet de grăniţeri bulgăresc părăsit. Casa pe jumătate dărâ­mată pare aşa de tristă, pitită după nişte salcâmi veşteziţi. Usa e scoasă din ţiţine, ferestrele sparte. Inlăuntru mese şi scaune rupte, un colţ de zid dărâmat, cioburi de oale.

Grănicerii au fost prinşi de armata noastră cu o zi înainte. I-am întâlnit pe drum in Dobrogia. Imbrăcaţi cu hainele lor pământii, cu opinci in picioare, mergeau posomoriţi făra să privească in lături. La Întrebările noastre răspundeau măsurat şi liniştit, cântărind bine fiecare cuvânt, in timp ce nişte miliţieni turci desculţi şi cu puşti vechi în mână îi păzeau cu multă satisfacţie fără să-i slăbească din ochi. Erau opt soldaţi şi un plutonier, care tot timpul au privit întunecat şi îndărătnic înainte. Când unul din ofiţeri i-a întins o ţigară, a mulţimit dar nu a luat-o, şi in ochii lui am văzut pentru întâia oară privirea aceea neînduplecată şi plină de ură, pe care am întâlnit-o pe urmă de atâtea ori.

Drumul trece pe dealuri line ce se întind alene spre mare, printre holdele bogate de grâu frumos, cum rar am văzut la noi. Spicele galbene se aplecară de grele şi când vântul bate de le întoarce, toată câmpia schimbă coloarea şi pare acoperită de aur roş. Nimic deosebit pe aici. Nici urmă de soldaţi bulgari. Satele pe cari le întâlnim sunt pustii. Numai lucrătorii turci aleargă dela arii şi de pe câmp şi se string grămadă spre a ne saluta. Uralele lor in care predomină guturalele au ceva lugubru. Bucuria bieţilor oameni e foarte mare şi explicabilă. Dela începutul războiului au fost persecutaţi şi umiliţi de Bulgari într'un chip înspăimântător. In diferite rânduri li-s'a luat de fiecare cap de familie sume mari de bani, iar acum in urmă trebuiau să fie înrolaţi spre a fi trimis să lupte cu Sârbii şi Grecii. Intâlnim pe drum un grup de vre-o douazeci, cari ne salută tacticos ducând mâna la turban şi zicându-ne „hai noroc", cele dintâi cuvinte româneşti pe care le-au învăţat. Soarele sus pe cer ne arde fără cruţare. Din aer coboară o căldură dogoritoare.

Popas la Suleimanlic-Spasova, sat bulgăresc mare şi bogat. S'a găsit aici un mare depozit de material sanitar, care trebuia să servească armatei ce avea să ne atace. Turcii veseli se string in jurul nostru. Unul din ei care ştie franţuzeşte ne urează bun venit. Ne spune, că bucuria lui e mai mare decât dacă ar fi fost trântit la pământ cu cuţitul la gât şi noi l-am fi scăpat dela moarte. 

Pornim iar la drum în arşiţa grea ca plumbul. Peste pământul negru şi gras a dat o recoltă imbelşugatâ. Spre seară vântul răcoros şi o dungă albastru Inchis in zare ne vestesc aproprierea Balcikului. Ajungem in marginea oraşului unde găsim bivuacat divizionul nostru, care sosise cu o zi inainte. După o primire călduroasă coborîm in oraş.

Balcikul e un port mic aşezat în etaje pe un mal stâncos, care coboară repede spre apă de pe platoul întins de deasupra. La Stânga spre răsărit coasta mării e albă în bătaia soarelui la asfinţit. La dreapta departe un deal mai înalt închide golful. In lumina, care scade pare o santinela întunecată şi apa mării verde la ţărmul lui scade treptat in violet inchis perzându-se in zare. 

Balcik, 1 Iulie.

Sunt in gardă la Primăria din Balcik. Mă folosesc de acest prilej ca să-i vizitez mai cu deamănuntul. Orăşelul e aşezat în amfiteatru pe un deal alb calcaros, despărţit in două de o râpă adâncă. In stânga e cartierul turcesc curat, care trebuie să fi rămas acelaş de sute de ani. Case mici albe, cu terase drepte în loc de acoperiş şi farâ fereştrii la stradă. Pe ulicioarele strâmte întâlneşti arareori câte o cadână îmbrăcată în negru strecurându-se pe lângă ziduri ca o nălucă. Un copil desculţ şi cu capul gol trece trăgând după el un măgar mare cât un iepure, cu un butoiaş cu apă la spinare. Nici o mişcare in această parte. Casele sunt închise şi uliţele pustii. Toată vieaţa cartierului e strânsă în o stradă mai largă, de lângă mare, care duce la vamă şi face legătură cu cartierul nou. In acesta din urmă găseşti un amestec ciudat de clădiri moderne şi de magherniţe turceşti. O veche moschee de piatră inegrită de vremuri îşi înalţă minaretul strâmb lânga un magazin de mărunţişuri cu vitrine largi, o cafenea turcească, in care e şi bărbierie, face faţă Hotelului Bulgaria, clădire nouă în berăria căruia se adună notabilităţile Balcikului.

Mă cobor in port. Pe stradă acelaş contrast. Turcii veseli mă salută ceremonios. Cei mai mulţi din ei vin chiar să-mi dea mâna. Grecii linguşitori se ploconesc din uşile prăvăliilor şi fac temenele până la pământ. Bulgarii îndărătnici trec pe lângă mine par'că nici nu m'ar vedea. Bărbaţi şi femei trec cu aceeaş prefăcută nepăsare, numai copiii deschid ochii mari privindu-mă cu mirare de subt cozorocul şepcii lor ruseşti. Marea e liniştită ca un lac. Nici o corabie nu se vede în zare, numai pescarii trec încet vâslind din aripi. Seara se lasă pe nesimţite. Apa e acum verde viorie şi schimbă neîncetat coloarea. Pe dealuri apune soarele roş ca sângele. In urma lui la asfinţit cerul tot e o pulbere de aur. O linişte nesfârşită coboară din văzduh pe apă. Doar câteva bărci legate departe de mal se leagănă încet încreţind apa.

Intru la cafeneaua turcească din faţa primăriei. O odaie mare şi joasă e aproape plină. Un turc bătrân cu barba albă şi nasul coroet între doi ochi de vultur pare acum coborît din o pânză de Fromentin. Sfătuieşte tacticos în mijlocul unui grup, in timp ce alături bărbierul cafegiu, care rade scăfârlia unui tătar, trage cu urechea şi se amestecă din când în vorbă. Bătrânul vorbeşte încet şi domol, clipind şiret din ochi. Ceialalţi il ascultă in tăcere, dar pe feţele lor nemişcate nu poţi citi mult. 

Când incep patrularea pe la nouă şi jumătat e seara tot oraşul e pustiu şi cufundat in întuneric. Suind la deal ma opresc in dreptul moscheei cu minaretul strâmb. In vale departe se vede jumătate din golful Balcik. Luna plină a aruncat pe apă până la ţărm un pod de aur. In cartierul turcesc peste râpi casele albe se văd desluşit. E linişte desevârşită şi în lumina puternică, care cade de sus îţi pare că te mişti într'un decor vrăjit, in care oameni şi lucruri au fost adormiţi pentru totdeuna.

Balcik, 3 Iulie.

Suntem in bivuac la apusul soarelui. Scriu lângă un cort aşezat pe o lada. Coborînd cu trupa călare din deal am văzut de departe steagul nostru la primărie. Ce vesel îşi flutura colorile in bătaia soarelui! Numai in vremuri ca acestea simţi cu adevărat ce neştiute şi tainice coarde te leagă de aceasta bucată de pânză, pe lângă care treci adeseori atât de năpăsător. La berărie găsesc mulţi bulgari, din care unii ştiu româneşte, discutând cu înflăcărare. La Intrarea mea cu toţii coboară glasul. Ce poate fi în sufletul lor? Atâta ură şi revoltă neputincioasă!

Toţi cred, că armata noastră a intrat numai vremelnic în Balcik. Când le spun, că oraşul va rămânea al nostru pentru totdeuna par cu desăvârşire uimiţi: „noi Bulgarii vom muri mai bine cu toţii decât să fim în stăpânirea voastră". Aceşti patrioţi de berărie nu trebuie să fie mult deosebiţi de patrioţii de berârie din toate ţările. Totuş ma lasă gânditor înverşunarea neînduplecata cu care toţii işi susţin credinţa lor ci, în ciuda faptelor, armata noastră se va retrage la urma urmei. Vine şi primarul oraşului, Barzaca. Un om înalt şi slab, cu o faţă de kalmuk, în care stră­lucesc doi ochi vioi. Foarte simpatic şi deştept, e Danev-ist înfocat şi i-a rămas credincios până la urmă ca şi mulţi alţii de aici. Toată vina o aruncă asupra Rusiei, care, spune ei, i-a trădat atunci, când a fost pusă la încercare. In bivuac m'am întors în trăsura unui mare bogătaş, moşier din împrejurimi. De când am venit e singurul om, care îmi face impresia, că se gudură pe lângă noi. Speră să capete astfel câţiva soldaţi, care să silească lucrătorii turci tocmiţi de el, şi care s'au pus în grevă, să-i facă muncile la câmp.

A apus soarele de mult. So întunecă pe nesimţite şi prepeliţele încep să se cheme în miriştea de lângă noi. Departe trece o căruţă în care cântă un Turc. Pe mare a răsărit luna plină. Subt ea apa strâluceşte în zare, — par'că ar fi aprinsă. Pe măsură ce se înalţă, se face tot mai galbenă şi lumina de pe apă creşte până ajunge la mal. In noaptea, care mă chiamă cu mii de şoapte neînţelese privesc suit pe o movilă spre Balcik din care pot vedea o parte. Orăşelul adormit lângă un colţ de mare, pe care luceşte o dungă de aur, pare un îndrăgostit, care visează fericit cu capul culcat in părul dragei sale.

Ernest Triandafil

UNIREA, Marti 18 Noemvrie 1913