Din cartierul Coiciu de o dată

Publicat de Aurel Băjenaru, 5 Februarie 2026
Timp de citire: 2 minute

Mi-e dor de copilăria de la bunici… De camera mică, dar plină de suflet, unde timpul părea că are altă răbdare.

Îmi amintesc fereastra deschisă spre grădină, cu mușcate roșii pe pervaz și vița de vie care își lăsa umbrele să danseze pe pereți. Aerul mirosea a pământ cald, a verde, a liniște. Din colțul camerei, tic-tac-ul persuasiv al vechiului deșteptător mecanic bătea constant, ca o inimă a casei, măsurând un timp care nu se grăbea nicăieri.

Pe mica masă de lemn, acoperită cu o față de masă simplă, se adunau povești, oaspeți și bunătăți. Ciorbe făcute de bunica, sarmale aburinde pentru zilele de sărbătoare sau, peste săptămână, tocana de cartofi cu pui – mâncăruri simple, dar care aveau gust de „acasă”, de grijă și de dragoste.

Covorul țărănesc de pe perete, cu trandafiri mari, roșii, aprinși pe fond negru, era mai mult decât un decor – era o lume întreagă, un fel de tablou viu care ne veghea somnul de după-amiază, acel somn „obligatoriu” care atunci părea o pedeapsă, dar azi e o amintire duioasă.

Abia acum mă întreb dacă nu cumva acel covor era cheia unei origini de mult uitate a familiei mamei. Familia bunicului fusese așezată cândva în Dobrogea devenită românească, în satul odinioară turcesc Cartal (Vulturul), iar familia bunicii venea din Tichilești, din apropiere. Bunica spunea adesea că ea este munteancă. Iar covorul acela țărănesc, de zestre, prin motivul și colorația lui, părea să-i dea oricum dreptate: era tipic pentru toate zonele – pentru nord-vestul României, pentru Oltenia, Moldova sau Maramureș. De unde a ajuns inspiratia lui aici, pe peretele unei camere dobrogene? A imigrat poporul român dintr-un singur loc de peste Dunăre, urmașii romanilor de limbă latină din Dacia Aureliana? Covorul tăcea, dar parcă purta în firele lui o istorie mai veche decât toate poveștile spuse.

Mi-e dor de acele veri la bunici, în Constanța, de timpul lipsit de griji și plin de viitor, când singura „neplăcere” era să închizi ochii la amiază. Atunci nu știam cât de prețios era totul. Azi știu. Și dorul rămâne, ca un ecou blând, în ritmul acela vechi de tic-tac…