Din vieaţa aromânilor din Grecia

Publicat de Aurel Băjenaru, 12 Noembrie 2024
Timp de citire: 10 minute

Eră într'o zi de primăvară, când lucrările delà drumul de fer erau în toiul lor la Vardates şi la Gorgopotamos, lângă Lamina.

Antreprenorul era un italian, acum stabilit în România. Eram singurul dintre funcţionarii lui, cu care se putea înţelege, căci toţi ceialalţi erau străini şi nu vorbeau decât greceşte. De aceea am ajuns şi omul lui de încredere.

Seara, când lucram în biurou, antreprenorul îmi spune că ar avea nevoe de vr'o 100 de catâri, cari să facă transporturi de nisip, pietriş, var, etc., la tunelul din Vardates şi la podul din Gorgopotamos. S'a hotărît să plec la Lamina, ca să caut câţiva chirigii aromâni. A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, când servitorul pregătea calul de drum, văd că înaintează spre mine doui oameni cari după costumul lor, i-am ghicit că sunt aromâni. Unul era un bătrân cu părul alb, înalt şi robust, iar cel tânăr întrupa vigoarea şi tenacitatea aromânului din Pind. Când s'au apropiat de mine, cel bătrân m'a salutat cu un »bună ziua« destul de grav, în greceşte. La fel a făcut şi tovarăşul său, căci credeau că au a face cu un grec. Le răspunseiu şi eu însă în româneşte.

Ei au rămas surprinşi, când au auzit cuvintele mele şi fără a-mi mai răspunde, bătrânul întrebă pe tovarăşul său:

»Câ dzâçi lai Mitri, nacă easte vrân di anoştri ?«
— De unde sunteţi oaspeţi? îi întreb eu româneşte.
— Eu hiu pirvuliat, răspunde cel bătrân, şi-mi acliamă Sterghiu Ciucadana. Aestu easte di Samarina şi lu acliamă Mitri Cucoti. Ghine ma tora nu stăm tu horile a noastre. Him fugaţi din munţîji a noştri di 20 ani. Eu armân cu fumealia tu ună hoară ci easte aproapea di Viliştinu ce s'a-cliamä Tahtalazmani. Mitri armâne Cardiţia. Aclo are mulţi sămărnianţi, cum la noi are mulţi pirvuliaţi. Au rămas buimăciţi, când le-am spus că şi eu sunt de ai lor, că sunt din Samarina, că am neamuri în Cardiţa şi Lamia şi mai ales că, până atunci, credeau că au de a face cu un român din România. Am observat, că o mare veselie s'a descris pe obrajii lor şi au început să vorbească cu încredere în mine.

— E ci vimtu v'aduse pri la noi, dle Serghiu ?
il întreb eu.
— Ci si hibă, bre nipoate, ia venim după lucru. Ştim că la Musta-Bei — o localitate din apropiere — sunt şi alţi armâni şi poate că şi voi si aveţi çiva tră lucru.
— Taman çi vinit, că mi'ndridzeam tră Lamie tră ai aflu mule, le ziseiu eu lor.

După această mică convorbire îi prezint antreprenorului şi, convenind la preţ, s'au hotărît sănvină chiar a doua zi la lucru.
In adevăr, în ziua următoare, înainte de a se crepa de ziuă, mai multe nechezituri de catâri şi strigăte de : ghssă, ciupă, mute, rusa etc., — nume cu cari îşi chiamă aromânii mulele lor — străbătea văzduhul şi toţi cei din casă s'au deşteptat la acest sgomot neobişnuit când ies afară văd o mulţime de aromâni, tineri şi bătrâni toţi voinici şi veseli de afacerile lor. Fără voia mea m'am transportat la timpurile din copilărie, când venea tata »di'ncärvene«, aducând pe spinarea catârilor mii de lucruri frumoase.

Din ziua aceea m'am schimbat cu totul, nu mai eram posomorit şi plictisit, mă simţeam bine printre ai mei. Se mirau italienii şi grecii de vieaţa veselă a acestor aromâni. Catârii urcau ca nişte căprioare cărările înguste ce duceau spre tunel sus la munte.

Cu cât timpul trecea cu atât ne împrietineammai mult. Nu voiam să mă mai duc la Lamia în timpul sărbătorilor; îmi plăcea să petrec printre nouii mei oaspeţi cari îmi deveniseră dragi şi cu cari mă înţelegeam în toate.

Duminecile şt sărbătorile lucrările de linie se suspendau. Românii noş'iri îşi luau catârii şi se duceau sus la munte, unde era iarbă verde şi vr'un izvor cu apă rece. Aci petreceam, în zilele de repaus, în cântece şi jocuri naţionale. Masa era foarte simplă; ea consta dintr'un miel gras pus la frigare şi din plosca care, îmbrăcată în flori se plimba din mână în mână, gustând fiecare vinul cel delicios dela zeitun.

Se apropia Paştile; cei din Samarina ne-au propus să mergem să Ie sărbătorim împreună la Cardita. Printre ceilalţi aromâni mai erau şi doi fârşiroţi şi cu toţii petreceam ca nişte fraţi. In luna lui August căldurile tropicale se deslănţuise asupra întregei regiuni. Românii au schimbat ordinea lucrului, adică lucrul ce trebuia să-l facă ziua îl făceau noaptea.

Ziua de 15 August, este zi de sărbătoare pentru toţi aromânii. Topi — aşa se numea unul din fârşeroţi — ne propune să mergem su petrecem câteva zile în comuna Gura, căci acolo erà stabilit el cu familia lui. Propunerea a fost primită şi de a doua zi, încă de dimineaţă eram pe drum. După un mers de trei ore caravana a început să urce cărările muntelui Gura, cel împodobit de păduri seculare, cari au servit de cuiburi, multă vreme haiducilor aromâni. In ascunzătorile acestui munte îşi aveà cartierul general viteazul şi vestitul căpitan Cole Ghiza.

Aci ţinea el ascunsă chiraua (cadâna) mudirului din Armino. Adâncimele pădurei şi liniştea ei măreaţă străbătută numai de vuetul brazilor şi pomilor — acei martori ai atâtor vitejii aromâneşti ne-au impus, o tăcere adâncă care a fost întreruptă de celalalt fărşerot, începând să cânte cântecul lui Cole Ohiza :

Oi lele şi oi bobo
Avdzât ci s'feace Armino
Cole Ghiză Io chirauă
Lo chirauă cu tut dulă
Le scoase tu muntele Gură
Ş' caftă lire cinci sute
Nu moi Cole, că sunt multe.

Cu atâta căldură cânta acest aromân încât ţi se părea că el ar fi eroul acestei voinicii. »Aşia easte, ună mare giuneaţă, spunea bătrânul Topi, că ce ciraua fu furată dit casa mudirului, care era învărligatâ de multă oaste«. Transportaţi Ia acele timpuri eroice ale aromânilor, am rămas iarăşi gânditori, când un alt aromân începe un alt cântec:

Ună veară mare, mare
Ci păţâşi lai, cârvănare
Nu-ţi aracai barem nâ cale
Tra si-ţi vezi laea-ţi fumealie.

Cu atâta duioşie şi jale cânta voinicul nostru că, pe toţi ne-au podidit lacrimile. Vuetul pinlior, izvoarele cu apele cristaline, cântăreţii pădurei amuţiseră cu toţi la auzul cântecului de mai sus.

Cu toţii lipseau de 3—4 luni delà căminurile şi dorul de a-şi revedea nevasta şi copii să redeşteptă în inimile lor.

»Oh ! Dumnezeule,. muşate cântici avem noi aromânii ; exclamă Ciucadana.
»Cu toate că hiu auş, îmi şi tâieară cioarăle di Ia drinucli cându avdzăi aestu cântic. Noi, armânii nu him fapţi tră xeane şi aestă era un mare bun tră hoarele a noastre. Vidaţi că, ună până la două dzăle, him diparte de căsurile a noastre şi cu tute aceale nă este dor di nâse.

»Videţi horiîe dit Zagore cum se ermuxiră : tuţi bărbaţi li fug tu xeane. Un lu vine di si-'nsoară şi după ce stă un mes fudze tu Vlăhie şi nici tu minte n'are tra si s'trornă acasă. Mi si arupe inima, când ved că şi ficiorii ai noştri luară calea dit Americhie,ună cale mult mai dipărtoasa ca acea a zugureanilor, şi când ştim că această lăeaţă cădzu pri capul a nostru, di cându aeste muşate locuri intrară tu mâna a lişorilor aeşti de greci. Di când si bâgă simurlu anamisa di locuriiea noastre di veara şi earna, chirură cilnicazli şi cârvanarli !« Cât adevăr grăesc cuvintele dureroase ale bărânnlui Ciucadana ! Cînd am ieşit din pădure s'a prezentat vederéi noastre încîntătoarea comună Gara.

Ea e aşezată amfiteatric pe coastele muntelui cu acelaşi nume la o înălţime destul de mare. De aci se poate vedea câmpia ce se întinde delà Ipati până la Lamia şi delà faimoasa strâmtoare Termopile până la mare. Vechiul Sgerkios (Alamana), care d'aci seamănă cu o panglică argintie, străbate în lung această bogată câmpie.

Tot aci se zăreşte celebrul pod pe care viteazul aromân Atanase Diacu a ţinut în loc număroasa armată a generalului Mervrioni. La dreapta noastră se vede muntele Furca Derveni, unde se oprise Eden Paşa in timpul ràsboiului grecoturc din 1897. Spre est se zăreşte în depărtare bătrânul Olimp cu locuinţele zeilor antici transformaţi în timpurile din urmă, în cuiburi de haiduci şi în special ale aromânului căpitan VlahoTanasi.

Comuna Gura are vre-o 150 de case făcute din piatră şi acoperite cu plăci de ardezie. In ea locuesc vre o 80—100 famili de aromâni fărşiroţi. Ei sunt stabiliţi aci de mai bine de 50 de ani, păstrându-şi intact portul lor naţional şi limba maternă. Ceialalţi locuitori sunt albanezi şi foarte puţin greci.

Aci vin bogaţii din Lamia spre a se răcori în timpul verei. Era în ziua de sf. Măria-mare, când am ajuns noi la Gura. De departe se auzeau clopotele cari chemau pe credincioşi la biserică. Pretutindeni se auzeau strigăte de veselie. Fărşeroţii şi farşeroatele îmbrăcaţi în caracteristicul lor port naţional străluceau printre ceialalţi locuitori ai comunei.

Aierul răcoritor ne mai animase, aşa că nu ne înduram a părăsi frumoasa Gura. Am stat aci trei zile şi multă vreme mai în urmă ne simţeam încântaţi de frumuseţea fermecătoare a acestor ţinuturi şi de bunătatea acestor fraţi de ai noştri, atât de puţin cunoscuţi de ceialalţi români.

(Graiu Bun). N. Papuli.

Tribuna poporului, 3 Mai 1907