Dobrogea (Добруджа) noastră - o scurtă istorie

Publicat de Aurel Băjenaru, 26 Mai 2025
Timp de citire: 13 minute

O mica istorie comparativă a istoriografiilor romanești și bulgare despre Dobrogea și cum a ajuns ea la România în 1878.

Articolul l-am alcătuit spontan în urma unei postări a "politicianului" fost și viitor(?!) Bogdan Bola, wannabe istoric al Dobrogei, care în ultimul articol siropos și fals despre această provincie , regretă insinuîndu-mă : "Din păcate, astăzi încă sunt unii care contestă existența românilor pe aceste meleaguri"

O mizerie, așa ceva nu am afirmat niciodată, ar fi și imposibil logic sau/și semantic, dânsul însă crează situații închipuit contrarii pentru a-și înșira perlele naționalist-eroice care sună bine la poporul de rând, votant.

Deci iată mai jos o mică istorie a Dobrogei, cum este ea văzută de istoriografiile țării noastre și a bulgarilor, precum și istoria înșelăciunii rușilor care au smuls României trei județe românești pentru Dobrogea, un teritoriu sălbatic și slab populat la acea vreme, devastat de războaiele dese ruso-turce.

° ° °

1.

Dobrogea în istoriografia românească:

Istoria Dobrogei românești: de la sosirea bulgarilor la venirea otomanilor

Dobrogea, situată între Dunăre și Marea Neagră, reprezintă una dintre cele mai vechi regiuni istorice ale României, cu o identitate aparte și o istorie complexă. În această regiune s-au succedat diverse populații și imperii, fiecare lăsând o amprentă distinctă asupra dezvoltării culturale, sociale și politice a zonei. Perioada cuprinsă între sosirea bulgarilor în Balcani (secolul VII) și cucerirea otomană (secolul XV) marchează transformări majore în Dobrogea.

Sosirea bulgarilor și formarea Primului Țarat Bulgar

După destrămarea granițelor Imperiului Roman de Răsărit în urma marilor migrații, în jurul anului 680 d.Hr., bulgarii (un popor turcic) conduși de Asparuh au traversat Dunărea și s-au stabilit în Moesia Inferioară, în sudul Dobrogei actuale. Această mișcare a dus la formarea Primului Țarat Bulgar, care a integrat treptat populația slavă și a devenit un puternic stat medieval. Dobrogea a intrat, parțial, sub influența acestui țarat, mai ales în zonele sudice.

În această perioadă, Dobrogea era o regiune de frontieră între Imperiul Bizantin și bulgari. Bizanțul reușea uneori să reia controlul asupra unor părți ale provinciei, iar alteori le ceda în fața presiunii bulgarilor. Conflictul și coexistența între cele două entități politice au caracterizat veacurile VIII–XIII.

Creștinarea și influența bizantină

Creștinarea bulgarilor în 864 sub Boris I a avut ecouri și în Dobrogea. Regiunea a fost un important centru al culturii creștine bizantine. Aici a activat Sfântul Ioan Casian și, mai târziu, în secolul al X-lea, Dobrogea a fost un teren de misiune pentru călugării trimiși de Constantinopol. De asemenea, orașele greco-romane precum Tomis (Constanța), Callatis (Mangalia) și Histria au continuat să joace un rol în păstrarea tradițiilor culturale și religioase ale Bizanțului.

Stăpânirea bizantină și independența Dobrogei

În secolele XI–XII, după slăbirea Primului Țarat Bulgar și cucerirea sa de către bizantini în 1018, Dobrogea a intrat din nou sub administrația imperială. Însă instabilitatea regională a favorizat apariția unor formațiuni politice locale. Una dintre cele mai importante figuri ale istoriei Dobrogei este Despotul Dobrotici, care a condus un stat semi-independent în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

Dobrotici a reușit să consolideze o structură politică proprie, a emis monedă și a menținut relații diplomatice cu statele vecine, inclusiv cu Țările Române. Statul său, cunoscut în izvoarele medievale ca „Țara Cavarnei” sau „Despotatul Dobrogei”, s-a întins de la Dunăre până la Marea Neagră.

Istoriografia română își dorește această mică perioadă din istoria Dobrogei sub Despotul Dobrotici și fiul său Ivanco, nume care nu au absolut nimic românesc, ca având un caracter româno-bulgar. Ce ar fi avut foștii stăpânitori bizantinii și bulgarii în comun cu românii, nu știm. Supoziția nu este susținută de nici o sursă veche.

Căderea sub dominația otomană

În contextul expansiunii otomane în Balcani, Dobrogea a intrat în atenția Imperiului Otoman. După moartea lui Dobrotici (c. 1386), succesorul său Ivanco a reușit pentru scurt timp să mențină autonomia, însă presiunea turcilor a devenit tot mai mare. În 1388, în timpul campaniilor lui Mircea cel Bătrân împotriva turcilor, Dobrogea a fost anexată pentru o vreme la Țara Românească.

Totuși, dominația valahă a fost temporară, 32 de ani. După înfrângerea lui Mircea în fața lui Baiazid I, otomanii au început să-și impună controlul în regiune. Până la jumătatea secolului al XV-lea, între 1416 și 1420, Dobrogea a fost definitiv integrată în Imperiul Otoman, devenind o parte a eyaletului Silistra.

Concluzie

Perioada dintre sosirea bulgarilor la sud de Dunăre și cucerirea otomană a fost una de transformări majore pentru Dobrogea. De la o zonă de interferență bizantino-bulgară, regiunea a devenit un spațiu cu identitate politică proprie, culminând cu despotatul lui Dobrotici. Deși cucerirea otomană a adus o nouă etapă în istoria sa, moștenirea culturală a acestei epoci medievale rămâne una fundamentală pentru înțelegerea identității istorice a Dobrogei (acum) românești.

2.

Dobrogea în istoriografia bulgară: de la sosirea bulgarilor până la cucerirea otomană

Dobrogea, regiunea situată între Dunăre și Marea Neagră, joacă un rol semnificativ în istoria bulgară medievală. Deși astăzi aparține României, istoriografia bulgară consideră că Dobrogea a fost, în diverse momente ale Evului Mediu, parte integrantă a formării și evoluției statului bulgar. Această viziune se bazează pe prezența populației bulgare în regiune, pe integrarea sa în țaratele bulgare și pe existența unor conducători locali de origine bulgară.

Sosirea bulgarilor și formarea Primului Țarat Bulgar

În istoriografia bulgară, sosirea hanului Asparuh în Balcani, în a doua jumătate a secolului al VII-lea, marchează începutul formării statului bulgar. După victoria asupra bizantinilor în 680 și tratatul din 681, teritoriile de la sudul Dunării, inclusiv sudul Dobrogei, au fost incluse în cadrul Primului Țarat Bulgar.

Dobrogea este văzută ca parte din nucleul estic al noului stat, jucând un rol strategic important în controlul gurilor Dunării și accesului la Marea Neagră. Orașele antice precum Dionysopolis (Balchik), Callatis (Mangalia) și Tomis (Constanța) sunt considerate a fi intrat în sfera de influență bulgară în această perioadă.

Consolidarea și creștinarea

După creștinarea oficială a Bulgariei sub țarul Boris I în 864, Dobrogea a devenit o regiune în care influența creștinismului slav-bulgar s-a făcut simțită. Istoricii bulgari subliniază rolul clerului bulgar în extinderea creștinismului și în organizarea vieții ecleziastice în regiune. Orașele dobrogene au fost incluse în sistemul administrativ și bisericesc bulgar, iar limba slavonă a început să fie folosită ca limbă liturgică. Perioada țarilor Simeon cel Mare și Petru este văzută ca un moment de apogeu al influenței bulgare în Dobrogea.

Perioade de dominație bizantină și conflicte

Deși Imperiul Bizantin a reușit să recucerească temporar Dobrogea în secolul al XI-lea, istoriografia bulgară tratează aceste episoade drept interludii într-o regiune fundamental bulgară. După reconstituirea celui de-al Doilea Țarat Bulgar în 1185, Dobrogea este considerată din nou parte a statului bulgar.

Regiunea a fost un câmp de luptă între bizantini, bulgari și tătari în secolele XIII–XIV. În această perioadă, istoricii bulgari evidențiază existența unor nobili locali de origine bulgară, care, în unele cazuri, au acționat independent de puterea centrală.

Despotatul Dobrogei și legătura cu Bulgaria

Un punct central al istoriografiei bulgare este Despotatul Dobrogei, condus de Dobrotici și apoi de fiul său Ivanco, în secolul al XIV-lea. Deși acest stat a fost autonom, în Bulgaria este privit ca o structură bulgară, condusă de boieri bulgari, care a acționat într-un context politic marcat de fragmentare.

Dobrotici este considerat un simbol al rezistenței bulgare în fața presiunilor bizantine și otomane, iar Despotatul Dobrogei este văzut ca o expresie a continuității politice și culturale bulgare la gurile Dunării.

Cucerirea otomană

Cucerirea otomană a Dobrogei în jurul anului 1420 este percepută în istoriografia bulgară ca o pierdere a unui teritoriu istoric bulgar. Căderea Despotatului Dobrogei în fața turcilor și integrarea sa în Imperiul Otoman sunt privite ca parte a declinului final al puterii bulgare medievale, alături de cucerirea Tărnovo-ului în 1393.

Concluzie

Din perspectiva istoriografiei bulgare, Dobrogea nu a fost doar o zonă periferică, ci un spațiu esențial pentru dezvoltarea politică, religioasă și culturală a Bulgariei medievale. Regiunea este percepută ca parte a statului bulgar timp de secole, iar conducătorii săi locali sunt văzuți ca parte a elitei bulgare. Această viziune oferă un contrast interesant față de interpretările românești și subliniază caracterul complex și disputat al istoriei Dobrogei.

3.

Dobrogea – între interesele marilor puteri și națiunea română: cum a ajuns la România în 1878

La finalul secolului al XIX-lea, harta Europei de Sud-Est a fost redesenată sub influența conflictului dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman. În acest context tensionat, România, proaspăt independentă, a fost prinsă în jocurile de interese ale marilor puteri. Așa-numitul „schimb” al sudului Basarabiei pentru Dobrogea a fost perceput în epocă de mulți români drept o impunere nedreaptă, în care Rusia a încălcat tratate și a sacrificat un aliat în numele propriilor ambiții geopolitice.

Independența României și intrarea în război

România a intrat în Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 de partea Rusiei, cu scopul clar de a-și consolida independența de facto față de Imperiul Otoman. După victoriile decisive de la Grivița, Plevna și Vidin, România nu doar că și-a câștigat prin luptă independența, ci a jucat un rol important în înfrângerea otomană. Cu toate acestea, recompensa diplomatică a fost umbrită de deciziile impuse ulterior de Rusia. Sudul Basarabiei – o pierdere strategică

După Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), România a fost pusă în fața unui fapt împlinit: Rusia cerea înapoi cele trei județe din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail – pe care Moldova le recuperase în 1856, prin Tratatul de la Paris, după Războiul Crimeii. Aceste teritorii erau românești, populate majoritar cu români și aveau o valoare strategică uriașă prin accesul la Dunăre și gurile sale.

Motivul oficial invocat de Rusia era că aceste județe fuseseră înstrăinate ilegal și că Imperiul avea nevoie de control strategic asupra gurilor Dunării. În realitate, anexarea acestor teritorii reprezenta o încălcare flagrantă a Convenției româno-ruse din aprilie 1877, care garanta integritatea teritorială a României. Acest act unilateral a fost perceput ca o înșelăciune diplomatică de către opinia publică și clasa politică română.

Dobrogea – „compensația” impusă

Pentru a masca nedreptatea, Marile Puteri – prin Tratatul de la Berlin – au decis ca România să primească în schimb nordul Dobrogei (inclusiv Delta Dunării), teritoriu smuls de la Imperiul Otoman. Rusia a sprijinit această soluție, prezentând-o ca o „compensație” pentru pierderea sudului Basarabiei. Astfel, în toamna anului 1878, Dobrogea a fost oficial anexată României.

Deși primită inițial cu reticență de către o parte a elitei românești (care prefera Basarabia), Dobrogea avea un potențial economic și strategic considerabil. Avea ieșire la Marea Neagră, un teritoriu variat etnic și resurse naturale importante. Regele Carol I a vizitat regiunea personal în 1879, consolidând astfel autoritatea statului român asupra noului teritoriu.

Reacții contemporane și implicații

În epocă, presa și liderii români au denunțat vehement comportamentul Rusiei. Mihail Kogălniceanu declara în Parlament: „Ni s-a cerut sângele, ni l-am dat; ni s-a cerut viața, ni am jertfit-o... iar drept răsplată ni se răpește Basarabia!” Pentru români, pierderea Basarabiei de Sud a fost o rană deschisă, resimțită ca o trădare din partea unui aliat care pretinsese fraternitate slavă. Timp de decenii, relațiile româno-ruse au fost marcate de această amintire.

Dobrogea în România modernă

După 1878, România a investit în integrarea Dobrogei: a construit infrastructură, a reorganizat administrația și a încurajat stabilirea de coloniști români. În timp, regiunea a devenit parte integrantă a statului național român, cu un rol economic și cultural esențial.

Concluzie

Dobrogea a devenit românească nu printr-un simplu gest diplomatic, ci ca parte a unui complex joc geopolitic în care România a fost forțată să accepte o „compensație” pentru o pierdere dureroasă. Deși a fost o anexare benefică pe termen lung, contextul în care s-a realizat a lăsat urme adânci în memoria istorică românească, amintind că independența și suveranitatea sunt adesea câștigate cu prețul unor compromisuri impuse de puterile mai mari.

În contextul politic actual, este bine să ne amintim de această înșelăciune, de această trădare a rușilor, care nu au dat doi bani pe tratatul încheiat cu România.

Chiar dacă schimbul Dobrogei și ieșirea la mare s-a dovedit în cele din urmă o oportunitate fericită pentru România, (mai târziu, dintr-o Bulgarie liberă și independentă, România nu ar mai fi obținut niciodată această regiune ca stăpân de drept), nu trebuie să uităm de celălalt pământ răpit de ruși. Deci trebuie să ținem cu dinții de ceea ce, de aproape 150 de ani, a devenit de drept, internațional recunoscut, pământ românesc și să ne apăram drepturile de a fi aici în Dobrogea cunoscându-ne adevărata istorie și nu baliverne, oricare ar fi retorica adversă!